Modului de gândire al unui copil mic

 

1. Gândirea lui este egocentrică. Cu cât un copil este mai mic, cu atât este mai puţin conștient de tot ceea ce se află în afara experienţei lui imediate. Spre exemplu, la început, bebelușii nu sunt conștienţi de faptul că mânuţele și piciorușele lor le aparţin, că fac parte din corpul lor. De asemenea, ei nu realizează că obiectele există, chiar și atunci când ei nu le mai pot vedea. Gândirea egocentrică persist pe parcursul întregii perioade a primei copilării.

2.   Gândirea lui este dominată de percepţii. Copilul mic este foarte mult influenţat de ceea ce vede, aude sau experimentează la un moment dat. Pentru el, „să vadă înseamnă să creadă”. Rareori acordă atenţie schimbărilor subtile dintr-o stare într-alta; mai degrabă el privește lucrurile ca fiind statice, ca rămânând neschimbate. Copiii mici nu-și folosesc experienţele trecute ca bază de raţionament și deducţie. Dacă „văd” ceva întâmplându-se, chiar dacă este posibil să nu mai fi văzut niciodată mai înainte, ei cred că este adevărat.

3.  Gândirea lui merge mai degrabă de la particular la particular, decât de la general la particular. Copilul mic trebuie să crească până va înţelege că evenimentele au o cauză și că situaţiile diferă. El nu înţelege că, atunci când se întâmplă ceva, într-o anumită situaţie, nu înseamnă că totul va decurge la fel în orice altă situaţie.

4.  Gândirea lui este relativ nesociabilă. Pe măsură ce cresc, copiii devin tot mai conștienţi de oamenii din jurul lor. Ei încep să acorde mai multă atenţie la ceea ce spun ceilalţi și la modul în care gândesc. Cu toate acestea, copiii mici care, de obicei, sunt încă foarte egocentrici, acordă foarte puţină atenţie celor din jur. Ei consider că nu trebuie să-și explice părerile în faţa nimănui. Dimpotrivă, ei cred că toţi ceilalţi ar trebui să știe ce gândesc ei cu privire la un lucru și cum au ajuns la o anumită concluzie. Și chiar dacă încearcă să parcurgă încă o dată procesul gândirii, pentru a demonstra altcuiva cum au ajuns la o anumită decizie, lucrul acesta li se pare extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil. Acesta este motivul pentru care întrebarea: „De ce ai făcut așa?” nu are pentru un copil, aproape nici o însemnătate. El poate să răspundă foarte bine cu un sincer: „Nu știu”, cu „Pentru că” sau cu o simplă ridicare din umeri. Este nevoie de mulţi ani de interacţiune cu alţi oameni – discuţii, argumentări, acorduri sau dezacorduri – înainte ca un copil să înveţe regulile de bază, necesare unei gândiri logice.

Teorii ale dezvoltării copilului

Teoria umanistă

Teoria umanistă dezvăluie o viziune globală asupra dezvoltării umane, susţinând că omul este mai mult decât o colecţie de instincte, tendinţe sau condiţionări: fiecare persoană fiind unică şi demnă de respect.

A. Maslow (1908-1970) afirma că fiecare dintre noi are natura lui proprie şi o puternică motivare pentru a-şi exprima aceasta natură. Esenţială pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravieţuirii – nevoile biologice. Ierarhic urmează nevoile de securitate şi stabilitate, apoi nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de stimă (stima de sine-nevoia de succes, de reuşită şi un statut corespunzător posibilităţilor individului). Ultima treaptă a acestei ierarhii o constituie afirmarea şi actualizarea potenţialului persoanei în societate. Armonia dezvoltării este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinţe.

C. Rogers afirmă că omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilităţilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie să ne ofere ajutor necondiţionat. Cu alte cuvinte, ei trebuie să ne iubească şi să ne respecte indiferent de ceea ce facem noi.

 

Teoria cognitivă

J. Piaget (1896-1980) a considerat inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin interacţiunea cu mediul. Copilul, ca fiinţă activă, acţionează continuu asupra mediului, observând efectul pe care îl are acţiunea sa. Când se gândeşte, copilul efectuează operaţii mintale. Piaget descrie patru stadii de dezvoltare intelectuală, fiecăruia dintre ele corespunzându-i un anumit tip de gândire.

– de la naştere la 2 ani • – stadiul senzorio–motor. Copilul foloseşte simţurile şi abilităţile motorii pentru a înţelege lumea. Aceasta perioadă debutează cu reflexele şi se incheie cu scheme senzorio-motorii. Copilul înţelege că un obiect există chiar dacă nu se mai află permanent în câmpul său vizual. Începe să-şi amintească şi să-şi reprezinte experienţele (reprezentări mintale). În acest stadiu, copilul experimentează lumea prin percepţii imediate şi prin activitate fizică, gândirea fiind dominată de principiul „aici şi acum“.

– de la 2 la 7 ani • – stadiul preoperaţional. Copilul foloseşte gândirea simbolică incluzând achiziţiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaştere a lumii înconjurătoare. Gândirea este egocentrică, cunoaşterea se realizează din perspectiva proprie. În perioada preoperaţională, pot fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi gândirea adulţilor.

– de la 7 la 11 ani • – stadiul concret operaţional. Copilul înţelege şi foloseşte operaţiile logice în rezolvarea de probleme. În aceasta perioadă copilul îşi defineşte noţiunea de „număr“, „clasificare“ şi „conservare“. Copiii aflaţi în această perioadă sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege informaţii despre lume: deseori ei adună liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.

– după 11 ani • – stadiul formal operaţional. Copilul începe să abstractizeze, să gândească de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic.

Teoria dezvoltării psihosociale

E. Erikson (1902-1994) a evidenţiat opt stadii în dezvoltarea umană. Fiecare vârstă se confruntă cu propriul set de probleme, căutarea identităţii fiind elementul cheie/ principal. Ne vom referi la câteva dintre acestea:

– Primul stadiu are la bază conflictul • încredere versus neîncredere (de la naştere până la aproximativ un an): copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiază de satisfacţie şi confort, acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente, rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.

– Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu alt conflict: • autonomie versus îndoială (între 1 – 3 ani). Potenţialul său fizic şi activarea dorinţei de independenţă, reuşitele sau eşecurile în demersul explorator, îi pot dezvolta încrederea sau dimpotrivă.

-Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă cu • conflictul iniţiativă versus culpabilitate (între 3 şi 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-şi asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el fie îşi dezvoltă un puternic simţ de iniţiativă, fie se simte vinovat că nu şi-a îndeplinit corespunzător responsabilităţile.

– Copilul mai mare (între 6 şi 12 ani) se confruntă cu conflictul • competenţă versus inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le depăşească sau poate să capete un sentiment constant de incapacitate.

– Al cincilea stadiu apare între 12 şi 18 de ani, când trebuie rezolvat conflictul • identificare versus confuzie de rol.

Teoria învăţării socio-culturale şi zona proximei dezvoltări

L.S. Vîgotsky (1896-1934) dezvoltă ca idei cheie:

– caracterul social al învăţării•

zonele dezvoltării•

– zona actualei dezvoltări – spaţiul în care copilul rezolvă independent situaţiile problemă;..

– zona proximei dezvoltări – spaţiul în care copilul ajunge să soluţioneze problema, dar ..numai cu ajutorul adultului.

Teoria inteligenţelor multiple

Conform cu teoriei inteligentelor multiple a lui Howard Gardner (1943), copiii au inteligenţe diferite, inteligenţe multiple, care le influenţează modul de a învăţa. Acestea sunt: inteligenţa lingvistică, inteligenţa logico-matematică, inteligenta spaţială, inteligenţa kinestezică, inteligenţa muzicală, inteligenţa interpersonală, inteligenţa intrapersonală.

Despre bataie si abuz

Oare cati dintre noi, adulti de astazi am fost educati “cu bataia”, pe principiul “eu sunt mare tu esti mic, eu stiu,tu nu stii, eu am dreptate, tu nu”? Oare cati dintre adultii de astazi, desi au suferit in copilarie, desi i-au condamnat pe cei care i-au batut, aplica aceleasi metoda cu copii lor? Raspunsul este trist: foarte multi. O parte o fac in mod constient “si pe mine m-au educat la fel, si uite ce bine mi-a prins” iar o parte o fac in mod inconstient. Psihologul Alice Miller, a explicat cercul vicios al violentei si ignorantei astfel:

1. Calea tradiţională a educaţiei, care include dintotdeauna pedepse corporale, duce la refularea suferinţei şi a umilinţei.

2. Această refulare absolut necesară pentru supravieţuirea copilului cauzează mai tarziu orbirea emoţională.

3. Orbirea emoţională produce bariere in creier (“blocaje de gandire”) in scopul protecţiei impotriva pericolelor (adică impotriva traumatizărilor care au avut deja loc şi nu mai există activ, dar care – fiind refulate – sunt codificate in continuare in creier ca pericol care pandeşte permanent).

4. Blocajele de gandire franează capacitatea tinerilor şi adulţilor de a invăţa din informaţii noi, de a le prelucra şi de a elimina programe vechi, depăşite.

5. Corpul in schimb are memoria completă a umilinţelor suportate, care il impinge pe omul respectiv să cauzeze inconştient generaţiei următoare răul suferit odinioară de el insuşi.

6. Blocajele de gandire nu le permit, sau cel puţin le ingreunează oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cuexcepţia cazurilor cand aceştia se hotărăsc să descopere in propria lor copilărie existenţa cauzelor constrangerilor.Intrucat asemenea decizii sunt mai degrabă rare, majoritatea oamenilor repetă ceea ce le-au spus “strămoşii”, anume că toţi copiii au neapărat nevoie de bătaie.

Potrivit lui Daniel Alkon,

· celulele creierului individului, dupa expunerea repetata la evenimente similare, incep sa reactioneze in aceeasi maniera de fiecare data. Cu alte cuvinte, invata.

· creierul uman incepe sa categorizeze si sa grupeze imaginile, iar apoi utilizam aceste set-uri complexe pentru a extrage abstractii. Acest proces, creat si reintarit in copilarie, creaza amintiri, care foarte rar dispar. Ele pot fi ascunse de mintea constienta, dar raman incuiate in creier, asteptand un declansator care sa le scoata la suprafata.

· unii adulti „rememoreaza” brusc amintiri vivide ale abuzului din copilarie, uneori dupa decenii, in timp ce altii dezvolta noi modalitati de a se ascunde de ele. Este asemanator cu sindromul de stres experimentat de catre soldatii care au supravietuit campului de lupta sau de catrea barbatii si femeile care au supravietuit ororilor Holocaustului. Pentru multi, retrairea amintirilor este mult prea dureroasa. Uitarea si reprimarea ii ajuta sa functioneze. Din pacate, repetarea inconstienta a comportamentelor distructive este parte a sindromului de stres. Psihodrama ofera oamenilor o modalitatea de a modifica scenariul auto-distructiv, de a reprograma achizitiile invatarii vechi prin crearea unor noi experiente. Conform lui Piaget, copiii sub varsta de doisprezece ani gandesc mai mult in forme concrete decat in forme abstracte. Oamenii traumatizati tind sa regreseze la acest stadiu de gandire.

Ca fiinte umane, traim in spatiu, timp si circumstante. Acumulam informatie prin toate cele cinci simturi. Multe traume sunt preverbale – experiente care au avut loc inainte ca noi sa invatam sa ne exprimam prin intermediul vorbirii. Aceste locuri lipsite de cuvinte sunt greu de atins si de reflectat exclusiv prin intermediul limbajului. Dar cand si corpurile noastre sunt implicate, ne putem „plimba” prin memorie si arata ce s-a intamplat mai degraba decat sa incercam sa reconstituim prin cuvinte. Cand i se inoculează unui copil convingerea că este umilit şi chinuit spre binele lui, el poate rămane cu această credinţă o viaţă intreagă. Urmarea va fi că acest om işi va maltrata şi el propriii copii şi va fi convins că face o faptă bună. Copii fiind, învăţăm să reprimăm şi să negăm sentimente absolut fireşti. Învăţăm să adoptăm părerea că umilinţele şi loviturile ni se administrează spre binele nostru şi nu ne pricinuiesc dureri. Creierul nostru este echipat cu această informaţie greşită atunci când ne creştem copiii cu aceleaşi mijloace şi le inoculăm că ceea ce a fost bun pentru noi e bun şi pentru ei. De aceea milioane de oameni pot susţine la modul serios că numai prin întrebuinţarea violenţei copiii pot deveni buni şi raţionali. Ei nu sesizează teama copiilor lor şi refuză să înţeleagă că prin acele lovituri ei nu-şi învaţă copiii decât să recurgă si ei mai târziu la violenţă, fie împotriva altora fie împotriva lor înşişi. Împotriva acestor convingeri  istructive, pe care mulţi intelectuali le împărtăşesc, nu ajută nici un argument, căci ele au fost cu multă vreme în urmă stocate de către corpul fiecăruia. Oamenii cu această concepţie afirmă sus şi tare lucruri care se află într-o contradicţie flagrantă cu ceea ce ştiu ei, iar ei nici măcar nu-şi dau seama de acest lucru.

Ce se intamplă insă cu furia, cu mania, cu durerea pe care a trebuit să le reprime in copilărie, in timp ce era bătut de părinţi şi trebuia să mai şi accepte acest tratament ca pe o binefacere?  Întrucât însă corpul reţine totul, adultul nu poate să scape de ceea ce ştie. Chiar dacă nu este conştient, asta îi stăpâneşte întreaga viaţă, comportamentul, modul cum  reacţionează la nou şi mai ales relaţia cu propriii copii.

Oamenii care au supravieţuit copilăriei şi tinereţii cu pumnii strânşi în buzunare vor face uz de aceşti pumni aproape automat atunci când li se dă voie.

Principii Adleriene de crestere si educare a copilului

 Respectul reciproc, bazat pe prezumţia de egalitate, este dreptul de netăgăduit al tuturor fiinţelor umane. Părinţii care arată respect copilului- în timp ce îi câştigă acestuia respectul- îl învaţă pe copil să se respecte pe sine şi să-I respecte pe alţii.

 Încurajarea implică încredere în copil şi respect pentru copil aşa cum este el. Un copil se comportă urât (indisciplinat) de obicei când este descurajat şi crede că nu poate avea succes prin mijloace folositoare.

 Sentimentele de securitate sunt foarte subiective şi nu sunt legate neapărat de situaţia prezentă. Adevărata siguranţă nu poate fi găsită în exterior, ea poate fi dobândită doar prin experienţă, odată cu sentimentul că dificultăţile au fost depăşite.

 Recompensa şi pedeapsa sunt ineficiente. Dacă e recompensat frecvent, copilul ajunge să creadă că acesta este propriul său drept şi va cere recompensă în schimbul a orice va face. El va considera că pedeapsa îi va da dreptul să fie pedepsit. Deseori copiii se răzbună după ce au primit pedeapsa prin a refuza să mai mănânce, prin a se certa, a-şi neglija temele sau alte moduri care îi vor afecta puternic pe părinţi.

 Consecinţele logice şi naturale sunt tehnici care permit copilului, întodeauna în condiţii de siguranţă, să simtă rezultatele propriului comportament. Consecinţele naturale sunt rezultatul direct al   comportamentului, de ex.

 Părinţii trebuie “să îşi vadă de treburile lor” şi să-i lase pe copii să înveţe din consecinţele logice ale comportamentului propriu.

 Este mai eficient să acţionezi decât să vorbeşti. Cearta cu copilul îi oferă acestuia oportunitatea argumentării iar copilul îşi poate învinge părintele. Dacă părintele păstrează o atitudine calmă, răbdătoare, el poate, prin acţiune tăcută, să obţină rezultate pozitive. Retragerea (lăsarea copilului în cameră şi plecarea părintelui într-o alta) este cea mai eficientă metodă atunci când copilul cere o atenţie necuvenită sau încearcă să vă implice într-o competiţie pentru putere.

DESEORI A FACE NIMIC ARE REZULTATE MINUNATE.

 Cu cât un copil obţine mai puţină atenţie când este obraznic, cu atât mai multă atenţie trebuie să i se ofere când se comportă cooperant. Poate simţiţi că furia vă ajută să scăpaţi de tensiunile personale dar acest fapt nu îi va învăţa pe copii ce credeţi dvs. că ar trebui ei să înveţe.

 Nu interveniţi în certurile dintre copii; permiţându-le copiilor să îşi resolve propriile conflicte, ei vor învăţa cum să se înţeleagă mai bine între ei. Multe certuri sunt provocate pentru a-i implica pe părinţi iar separându-i pe copii sau acţionând ca un judecător cădeţi în faţa provocării lor, stimulându-i să se certe mai mult.

 Faceţi-vă timp pentru a-l învăţa pe copil principalele deprinderi şi obiceiuri (bune maniere). NU încercaţi însă asta într-un moment de conflict sau când sunteţi în compania altcuiva. Părintele care “nu are timp pentru aşa ceva” va petrece şi mai mult timp corectând un copil needucat.

 Niciodată nu faceţi pentru un copil ceea ce poate el să facă singur. Un copil dependent este un copil poruncitor. Copiii devin iresponsabili doar când nu reuşim să le oferim oportunităţi pentru a-şi asuma responsabilităţi.

 Supraprotecţia împinge un copil în jos. Părinţilor poate să li se pară că oferă, atunci când acţionează în locul copilului; de fapt ei îi iau copilului dreptul de a învăţa şi se dezvolta.

 Când părinţii încep să aibă încredere că proprii copii se vor comporta într-o manieră responsabilă şi le şi oferă această oportunitate, copiii îşi vor asuma propriile responsabilităţi.

 Părinţii supraresponsabili deseori produc copii iresponsabili. Părinţii care preiau responsabilitatea copilului prin a face ce trebuie în locul acestora sau reamintindu-le copiilor , încurajează copilul să fie iresponsabil.

 Distingeţi între atenţia pozitivă şi cea negativă, dacă vreţi să influenţaţi comportamentul copiilor. Simţindu-se incapabil să obţină atenţia pozitivă şi privind faptul de a fi ignorat ca intolerabil, copiii recurg la activităţi care le aduc atenţia negativă a părinţilor. Atenţia negativă e mai bună decât deloc!!!

 Înţelegeţi scopul copilului. Orice acţiune a copilului are un scop. Ţelul său de bază este să fie conectat, să fie valorizat şi să aibă un loc în grupul său, fie că este vorba despre familie, despre clasa de la şcoală, despre organizaţia de tineri etc.copiii au nevoie să simtă că aparţin grupului.

 Cele 4 scopuri ale comportamentului indisciplinat. De obicei copilul nu este conştient de scopurile sale. Comportamentul său, deşi ilogic pentru alţii, este consistent cu propria sa interpretare privind locul pe care îl are în grupul familial.

 A.Obţinerea atenţiei: copiii vor atenţie şi servicii. Ne simţim deranjaţi deoarece ei par să nu reţină sau să nu îşi amintească ce le-am spus. Simţim că trebuie să le reamintim.

 B.Puterea: copiii vor să fie şefi. Părinţii răspund simţindu-se provocaţi şi intră în competiţie cu ei . În general un copil care vrea puterea are un părinte care de asemenea caută puterea. O persoană nu se poate certa singură; când un părinte nu face nimic (se retrage, de ex. dintr-o competiţie pentru putere), disipează puterea copilului, şi poate începe să restabilească o relaţie mai sănătoasă cu copilul.

 C.Răzbunarea: copiii vor să-şi rănească părinţii deoarece i-au rănit. De regulă părinţii răspund simţindu-se profund răniţi şi se răzbună la rândul lor.

 D.Afişarea unei inadecvări : copiii vor să fie lăsaţi în pace, să nu li se mai ceară nimic, abandonează. Părinţii răspund prin disperare, de regulă, “nu ştiu ce să mai fac”.

 Minimalizaţi greşelile copilului. A greşi e omeneşte. DREIKURS sugera SĂ AVEM CURAJUL DE A FI IMPERFECŢI. Copilul, la rândul său, este imperfect. Nu faceţi prea mult tam-tam şi nu vă îngrijoraţi pentru acele greşeli. Construiţi pe ceva pozitiv, nu pe ceva negativ.

 O întrunire de familie o dată pe săptămână sau cît de des doriţi, poate oferi fiecărui membru al familiei, inclusiv copilului/copiilor, şansa de a vorbi despre unele probleme şi de a discuta ce se poate face. Accentul trebuie pus pe “Ce se poate face în această situaţie.”

 Distraţi-vă împreună şi ajutaţi la dezvoltarea unei relaţii bazate pe bucurie împărtăşită, pe respect reciproc, iubire/afecţiune, încredere reciprocă, şi pe sentimentul de apartenenţă. În loc să cicăliţi, să predicaţi, să admonestaţi, să corectaţi, utilizaţi conversaţia pentru a menţine o relaţie prietenească. Vorbiţi copilului cu acelaşi respect şi consideraţie ca şi faţă de un bun prieten.

Nici un copil nu este fără speranţă, credea Adler.

Jean-Claude Romand

Romancierul francez Emmanuel Carrère a publicat în anul 2000 o carte neobişnuită. L’adversaire descrie povestea adevărată a unui bărbat dotat peste medie, care cu douăzeci de ani în urmă studiase medicina, dar nu se prezentase la examenul din finalul anului doi şi de aceea nu putuse să-şi continue studiile. Din acea clipă el s-a prefăcut faţă de familia lui că se duce în continuare la universitate şi în final că şi-a absolvit studiile. »Doctorul Romand« s-a căsătorit, a avut doi copii şi le povestea soţiei şi cercului de prieteni că ia parte la cercetări ştiinţifice ale organizaţiei mondiale a sănătăţii (OMS) în Geneva. Timp de optsprezece ani Jean-Claude Romand a pretins că se duce în fiecare dimineaţă la acele birouri, în realitate el însă stătea prin cafenele, citea ziarele sau răsfoia prospecte de călătorie. Din când în când povestea despre turnee de conferinţe şi trăia câteva zile prin hoteluri. Era bun cu copiii şi soţia lui, îi ducea pe fiica şi fiul lui deseori la şcoală şi era considerat un tată model. Atât părinţii cât şi socrii lui îi dădeau pe mână sume considerabile de bani, pe care el trebuia să le investească în Elveţia cu profit mare, însă pe care el le folosea pentru a-şi hrăni familia. Când socrul i-a făcut o vizită şi i-a spus între patru ochi că are de gând să scoată bani din cont ca să-şi cumpere un Mercedes, bătrânul a căzut se pare pe scări şi a murit. În final, când şi o prietenă de familie şi-a cerut o parte din banii investiţi, »doctorul Romand« a intrat în panică şi s-a decis să-şi ucidă familia şi apoi să se sinucidă. După ce şi-a ucis ambii copii, soţia şi părinţii şi şi-a dat foc la casă, pompierii au reuşit să-l salveze din flăcări. Condamnat pe viaţă, este şi acum în închisoare. Mai mulţi oameni se ocupă de el şi se pare că sunt destul de impresionaţi de »trăsăturile lui de caracter pozitive«. Autorul susţine pe bună dreptate că nu se ştie de fapt cine este cu adevărat Jean-Claude Romand; se pare că optsprezece ani a fost programat pentru rolul »doctorului Romand«, iar acum joacă rolul »răufăcătorului Romand«, care însă îşi surprinde anturajul prin »bunătatea« lui. Este semnificativ faptul că în această biografie romanţată copilăria acestui om, care conţine probabil cheia comportamentului lui ciudat, nu este abordată decât în treacăt. Se spune doar că familia Romand era foarte mândră că nu accepta nici un fel de minciuni. Sinceritatea era considerată calitatea principală în sistemul lor declarat de valori. Practica însă contrazicea acest ideal: în viaţa de toate zilele tânărului nu i se spunea niciodată adevărul în chestiunile care-i erau importante. Mama lui avusese două avorturi spontane sau provocate, care pe el îl tulburaseră, dar nimeni nu vorbise cu el despre acest lucru. Nu avusese voie să pună întrebări. I se ceruse să se supună întotdeauna dorinţelor părinţilor şi a făcut acest lucru într-un mod perfect. A crescut ca un copil cuminte, ca un elev exemplar, care nu punea probleme şi se conforma speranţelor părinţilor, dar care nici nu ştia cine este el cu adevărat, căci tot ceea ce ar fi exprimat adevărata lui fiinţă îi era interzis. Comportamentul său, dacă ar fi fost o atitudine conştientă, putea deci încă de atunci fi descris ca o minciună permanentă.  Exista insa impresia că pentru el profunda înstrăinare interioară era singura stare familiară. Nu cunoştea alta şi nici nu avea posibilitatea de a face comparaţii. Astfel încât poate că nici nu era conştient că juca permanent un rol. Nu încă. Abia când s-a hotărât să simuleze profesia de medic în viaţa lui a apărut un nou element: escrocheria conştientă. Şi-a investit toată energia şi toate talentele în sarcina de a-i păcăli pe ceilalţi, de a-i înşela, de a le câştiga iubirea prin seducere şi de a le fura banii într-un mod pe care ei nu-l puteau ghici. Gândirea lui conştientă era ocupată în totalitate cu această sarcină. În continuare nu avea voie să-şi trăiască adevăratele sentimente şi nevoi. Singurătatea de odinioară a fost perpetuată în sistemul creat de minciuna lui ingenioasă.