Ne vedem pe meseriadeparinte.ro

Va astept pe meseriadeparinte.ro cu noi articole si subiecte interesante de discutat.

Ana

Advertisements

Leave a comment

Filed under 7 Uncategorized

Alimentele vegetale si antioxidantii

Una dintre cele mai evidente caracteristici ale plantelor este marea lor varietate de culori. Daca ne gandim la mancare in general, probabil ca e greu sa gasim ceva mai frumos decat un platou cu fructe si legume. Culorile rosu, verde, galben, mov si portocaliu ale alimentelor vegetale sunt nu numai frumoase dar si foarte sanatoasa. Iar aceasta legatura intre alimentele de origine vegetala si exceptionalele lor beneficii pentru sanatate este din ce in ce mai des scoasa in evidenta pentru ca in spatele acestei legaturi exista o realitate frumoasa dar solida din punct de vedere stiintific.

Culorile fructelor si legumelor provin de la o mare varietate de compusi chimici numiti antioxidanti. Aceste substante chimice se gasesc aproape exclusiv in plante, in alimentele de origine animala fiind prezente doar in masura in care animalele le consuma si le depoziteaza in mici cantitati in tesuturile lor.

Plantele reprezinta frumusetea naturii atat din punct de vedere al culorilor cat si din punct de vedere al chimiei, pentru ca ele preiau energia de la soare si o transforma in viata prin procesul fotosintezei. In cadrul acestui proces energia solara este transformata mai intai in glucide simple si apoi in hidrati de carbon complecsi, grasimi si proteine. Acest proces complex are loc printr-o activitatea destul de puternica in interiorul plantei si totul se desfasoara prin schimbul de electroni dintre molecule. Electronii constituie mediul de transfer al energiei (locul in care are loc fotosinteza seaman un pic cu un reactor nuclear). Electronii care zumzaie in planta, care transforma energia soarelui in energie chimica trebuie tratati cu mare atentie, deoarece daca se indeparteaza de la locurile lor in acest proces, ei pot crea radicali liberi, care pot produce dezastre in planta. Ar fi ca si cand partea principala unui reactor nuclear ar avea scurgeri de materiale radioactive (radicalii liberi) care pot fi foarte periculosi pentru zonele invecinate.

In ce fel administreaza planta aceste reactii complexe si cum se protejeaza impotriva electronilor hoinari si a radicalilor liberi? Planta ridica un scut imprejurul reactiilor potential periculoase, acest scut absorbind  substantele puternic ractive. Scutul acesta este alcatuit din antioxidanti care intercepteaza si evacueaza electronii, care ar putea astfel sa se abata de la drumul lor normal. Antioxidantii sunt de obicei colorati, deoarece aceeasi proprietate chimica ce absoarbe excesul de electroni creeaza de asemenea, si culori vizibile.

Culorile antioxidantilor variaza de la culoarea galbena a beta-carotenului (morcovul) la rosul licopenului (tomatele) si pana la culoarea portocalie a celor cu nume ciudat – critoxantine (portocalele).

Exista si antioxidanti incolori dar si acestia contin substante chimice importante cum ar fi acidul ascorbic (vitamina C) sau vitamina E. Acesti antioxidanti actioneaza in alte parti ale plantei, dar actiunea lor este tot una de protectie.

Ceea ce face ca acest proces sa fie semnificativ pentu noi, fiintele vii, este faptul ca si noi suntem producatori de radicali liberi pe parcursul vietii noastre. Simpla expunere la soare, la anumiti poluanti industriali sau aporturi dezechilibrate de nutrienti creeaza cadrul pentru o afectare nedorita produsa de radicalii liberi periculosi. Ei pot face tesuturile noastre sa devina rigide, iar functionarea lor sa fie limitata (seamana un pic cu imbatranirea, cand corpurile noastre scartaie si intepenesc). Aceasta afectare necontrolata, produsa de radicalii liberi, face parte de asemenea din procesul care da nastere la cataracte, rigidizarea arterelor, cancere, emfizem, artrita si multe alte alte boli care exista la varsta inaintata.

Problema de care ne lovim este ca noi nu construim in mod natural scuturi care sa ne protejeze impotriva radicalilor liberi. Noi nu suntem plante si nu desfasuram fotosinteza si de aceea nu  producem nici unul dintre antioxidanti. Din fericire, antioxidantii din plante lucreaza in corpurile noastre in acelasi fel in care lucreaza in plante, iar asta reprezinta o armonie minunata.

Plantele fac scuturi din antioxidanti si, in acelasi timp ii fac sa apara incredibil de frumosi, cu culori minunate, apetisante. Atunci noi, fiintele vii, la randul nostru suntem atrase de plante si le mancam, imprumutand scuturile lor de antioxidanti pentru propria noastra sanatate.

Concluzia este, din punctul meu de vedere, una sigura: daca dorim vitamine si sanatate, nu trebuie sa ne ducem la cutia cu medicamente ci la cosul cu fructe si legume.

Leave a comment

Filed under 2 Alimentatie

Louis Pasteur

Ca să fii un bun educator nu trebuie neapărat să fii un om foarte cult.

Genialul Louis Pasteur (descoperitorul vaccinului contra turbării) la împlinirea vârstei de 60 de ani a fost sărbătorit de Academia de Ştiinţe din Paris (nu Academia Franceză, care este o cu totul altă instituţie), iar în discursul ţinut şi-a amintit cu evlavie de mama şi de tatal sau, nu de prestigioşii înţelepţi ai vremii: “Tu mi-ai arătat (se adresează amintirii tatălui dispărut) ceea ce poate face răbdarea. Ţie îţi datorez tenacitatea în lucrul de fiecare zi.” Despre mama sa a spus: “Ţie îţi datorez entuziasmul şi admiraţia pentru faptele mari. Fiţi binecuvântaţi şi unul şi celălalt scumpii mei părinţi, pentru ceea ce aţi fost pentru mine.”

Părinţii lui Pasteur au fost aproape analfabeţi. Tatăl a învăţat să scrie la 40 de ani ….

Leave a comment

Filed under 1 Educatie

Vitamina D: din sursa naturala sau de sinteza?


Am citit un articol foarte interesant despre aportul de Vitamina D din sursa naturala (soare) sau de sinteza (Vigantol) (aici link). In principiu sunt de acord cu tot ce a scris Adelle, nu stiu daca ar mai fi ceva esential de adaugat. Adelle a punctat foarte bine avantajele si mai ales dezavantajele folosirii Vigantolului (as vrea sa mentionez si eu inca odata ca articolul reprezinta punctul de vedere personal al autoarei, care nu trebuie considerat un indemn pentru a da sau a nu da Vigantol copiilor. Este doar un punct de vedere la care ar trebuie sa reflectam).

In continuarea articolului ei as vrea sa povestesc modul in care a fost descoperita Vitamina D de catre  chimistul si nutritionistul Elmer Verner McCollum.

McCollum  a abordat studiul nutritiei din punctul de vedere al unui chimist care doreste sa afle care sunt substantele pe care trebuie sa le contina alimentele astfel incat sanatatea sa fie mentinuta. Dupa zece ani de experimente pe sobolani, timp in care a studiat efectele a sute de diete, el s-a convins ca tulburarile nutritionale pot fi provocate de compozitia chimica gresita a regimului alimentar.

Coroborand rezultatele experientelor personale cu cele ale “inaintasilor” sai (Vedder si Funk) McCollum a emis ipoteza ca rahitismul la sobolani este provocat de deficiente alimentare si in colaborare cu John Howland, un pediatru celebru al timpurilor respective, a inceput un studiu cu privire la factorul sau factorii pe care ii aduceau in plus suplimentele alimentare eficiente.

In cursul acestor experimente (care au avut loc in jurul anului 1922) cei doi au evidentiat ca sursa si calitatea grasimilor, respectiv continutul de Vitamina A, precum si raportul de calciu si fosfor aveau o semnificatie importanta pentru cresterea oaselor, dar  totusi nu reprezentau cheia problemei rahitismului. Ei au conchis  ca ar fi vorba de o a patra vitamina antirahitica, pe care au denumit-o Vitamina D.

In studierea acestei vitamine, McCollum a luat in considerarea un studiu (Palm), in care se  comunica ca in Elvetia, copiii care traiau in vaile adanci ale Alpilor sufereau de rahitism sever, in schimb copiii de aceeasi origine sociala care traiau in satele de pe inaltimile muntilor Alpi nu se imbolnaveau. In studiul respectiv, acesta protectie a fost atribuita luminii soarelui de dimineata. Copiii din vai erau expusi la rahitism din cauza ca muntii ascundeau lumina solara. Mai mult decat atat, in timpul primului razboi mondial, medicii germani vindecasera copii rahitici prin expunerea acestora la lumina lampilor cu raze ultraviolete.

Pornind de la aceste idei, si datorita faptului ca poseda mijlocul de a provoca rahitismul la sobolani, McCollum avea posibilitatea sa verifice ipoteza ca lumina soarelui are o actiune antirahitica. In acest experiment, McCollum a folosit “testul liniei” o metoda de evidentiere a Vitaminei D, numit asa deoarece inceputul calcificarii apare ca o linie fina de-a lungul zonei de crestere a osului. Aceasta metoda a fost larg utilizata ulterior pentru estimarea preparatelor antirahitice.

Dovada existentei unei vitamine care are o influenta profunda in reglarea cresterii oaselor dar si faptul ca aceasta poate fi asimilata prin expunerea la lumina solara s-a aratat deosebit de importanta pentru sanatatea publica iar experientele respective au au starnit mult interes printre cercetatori si pediatrii datorita  posibilitatii de prevenire a rahitismului la sugari si copii.

Parerea mea personala (care nu trebuie interpretata ca un indemn la a folosi sau nu diverse medicamente sau suplimente) este ca in prezent se abuzeaza de medicamente. Chiar daca este demonstrata stiintific actiunea benefica a acestora in anumite cazuri si situatii, nu exista niciun motiv pentru prescrierea lor in masa si tratarea tuturor pacientilor in mod egal, fara a se tine cont de anamneza, de conditiile de viata si mai ales de simptome.

In aceeasi situatie se afla si Vigantolul care este prescris dupa ureche, mie personal trei pediatrii mi-au prescris cantitati diferite pentru Alexandra, iar prietena mea cea mai buna si nasa fetitelor, care este farmacist, mi-a prezentat o cu totul alta varianta din punct de vedere farmaceutic care evident nu corespunde cu punctul de vedere medical.

Cu Alexandra am respectat cu strictete toate prescriptiile de medicamente, picaturi si alte nebunii de la pediatrii dar cu Andreea am renuntat la toate (mai ales ca schimband si medicul pediatru am primit o …. a cincea (?) opinie).

Intre timp descoperisem si homeopatia si nu numai ca mi s-au confirmat banuielile dar am aflat si multe alte lucruri noi, interesante si importante despre ce inseamna sa ai un stil de viata sanatos si despre cum se pot aduce aporturi de vitamine si alte substante hranitoare in mod cu totul natural.

Leave a comment

Filed under 2 Alimentatie, 3 Sanatate

De ce-si bat parintii copiii? Pentru ca pot!

Am discutat de curand la telefon, cu o prietena foarte buna, intr-o zi nu tocmai ok pentru ea. Avusese numai probleme la birou, cand a ajuns acasa nu stiu ce facuse sotul de a scos-o din pepepeni, si colac peste pupaza cea mica nu se mai potolea desi i-a repetat “de 3 ori acest lucru”, asa ca i-a tras o palma la fund.

In acest moment am oprit-o si practic de aici incolo a inceput dialogul (pana aici a fost mai mult un monolog din partea ei):

Eu: Cum adica i-ai dat una la fund?

Ea: Pai nu mai puteam! I-am zis de 3 ori sa se potoleasca si nu ma asculta asa ca i-am tras una la fund. Iti dai seama ca nu i-am dat tare, doar asa… cat sa inteleaga.

Eu: Sa inteleaga ce?

Ea: Sa se potoleasca.

Eu: Deci i-ai repetat de 3 ori, si in loc sa-i repeti si a patra oara sau sa faci orice altceva, i-ai tras una la fund.

Ea: Mda…

Eu: Si ce s-a intamplat pe urma?

Ea: Pai a inteles si s-a potolit.

Eu: Deci tu crezi ca a inteles? Nu te-ai gandit ca poate s-a speriat? Ca poate ai umilit-o? Ca ai folosit forta si ca ea nu are cum  sa raspunda la forta?

Ea: Cum adica?

Eu: Ziceai ca inainte sa te certi cu cea mica, te-ai certat cu sotul tau. Si ca te-a enervat foarte tare.

Ea: Daaaaaa, imi venea sa-i dau cu ceva in cap!

Eu: Si de ce nu i-ai dat?

Ea: Cum sa-i dau!?

Eu: Uite asa. Sau sa-i dai o palma la fund.

Ea: Ha ha ha. Cum sa-i dau una la fund?

Eu: Exact cum i-ai dat si celei mici cand te-a enervat!

Tacere

Ea (cu voce inceata): Dar stii, nu a durut-o. Adica nu e ca si cum as fi batut-o.

Eu: Am inteles asta. Totusi, nu mi-ai zis de ce nu  i-ai facut si sotului tau acelasi lucru. O palma la fund si rezolvai problema.

Ea: Ce bine ar fi daca ar fi asa simplu. Dar daca i-as da eu o palma mi-ar da si el una si ne-am lua la bataie.

Eu: Ok, am inteles. Cu cea mica pui problema ca “o bati” iar cu sotul tau “ca va bateti”. Deci cea mica nu are ce sa faca sau cum sa se apere, pe cand cand sotul tau ar reactiona la fel ca tine, de pe pozitii egale, mai mult sau mai putin.

Ea: Hai ca déjà exagerezi! A fost doar o palma.

Eu: Si daca exagerez ce-o sa faci? Te enervezi si-o sa-mi dai o palma?

Ea: Offf, inteleg, te iei de mine ca i-am dat o  palma doar pentru ca e mica si ca altora nu le dau pentru ca se pot apara si pot sa mi-o iau eu pe urma.

Eu: Exact. Eu nu sunt de acord cu violenta in general, dar sa dai in cineva care nu se poate apara e mai mult decat lasitate.

Ea (de-abia am auzit-o): Hai ca trebuie sa ma duc. Mai vorbim.

Cam asta a fost conversatia. Am vorbit ulterior, mi-a zis ca s-a gandit mult la ce i-am zis si  ca am dreptate. Si-a dat seama ca doar cu cea mica isi permite anumite lucruri, cu altii nici nu i-ar trece prin cap, din varii motive. Si ca e nedrept fata de cea mica.

Ma bucur ca mi-a dat dreptate pentru ca stiu ca nu o facea din rautate. Este o tipa super ok, inteligenta, o prietena de nadejde si o mama extraordinara. Dar uite ca oricat de  destepti, educati sau instruiti am fi, uneori viata ne ia prin surprindere. Si facem lucruri fara sa fim constienti “de ce” sau “pentru ce” le facem.

Din pacate, in toata lumea bataia este considerata o metoda de educatie si de disciplinare “utila”,  folosita neconditionat “spre binele copilului”. Doar ca de fapt este o metoda cruda care lasa urme.

Conform statisticilor, aproape toti copiii sunt “plesniti” in primii trei ani de viata, exact cand invata sa mearga si cand incep sa atinga lucruri “care nu trebuiesc atinse”. Asta se intampla de asemenea exact cand creierul celor mici este ca un burete ce absoarbe tot si care ar trebui sa fie umplut cu sentimente de incredere, iubire si afectiune si nu cu sentimente de frica sau umilinta. Mai mult decat atat, pentru ca nu se pot apara singuri impotriva violentei indreptata spre ei, copiii trebuie sa-si suprime reactiile naturale cum ar fi frica, dar aceasta este o emotie prea puternica asa ca in timp se aduna si va rabufni mai tarziu. Cel mai probabil cand vor avea copii la randul lor.

Leave a comment

Filed under 1 Educatie

Programarea parentala

Scenariile de viata se bazeaza pe programarea parentala, in special pentru ca aceasta da vietii copilului un scop, iar majoritatea faptelor copilului sunt facute de dragul altor oameni, de obicei parintii. De asemenea, copiii au nevoie sa li se arate si sa li se spuna cum sa faca lucruri. Asa ca parintii isi programeaza copiii transmitandu-le ceea ce au invatat ei sau ceea ce cred ca e bine. Daca sunt invinsi, le vor transmite programarea de invinsi iar daca sunt invingatori, le vor transmite acest gen de programare. Programarea parentala stabileste deznodamantul, in bine sau in rau, iar copilul se poate folosi de liberul arbitru ca sa-si aleaga propria intriga.

Destinul omenesc ne arata ca oamenii ajung la acelasi final folosind mijloace diferite, sau folosind aceleasi mijloace ajung la finaluri diferite. Si toate astea se intampla pentru ca ei poarta tot timpul vocile parentale care le spun ce sa faca si cum sa faca, si de asemenea propriile aspiratii.

Copilul se naste liber dar invata destul de repede ca lucrurile nu stau chiar asa. In primii doi ani de viata este programat in principal de mama. Programarea parentala stabileste cand si cum sunt exprimate imboldurile si cand sunt impuse restrictiile. Ca urmare a acestei programari apar noi trasaturi ale copilului cum ar fi rabdarea, iscusinta, masculinitatea sau feminitatea.

Cel mai derutant este ca, in urma studiilor s-a descoperit ca exista cinci puncte de vedere diferite referitoare la comunicarea parinte – copil:

  1. Ce afirma parintele ca a vrut sa spuna
  2. Ce crede un observator obiectiv  ca a vrut sa spuna parintele
  3. Intelesul literar a ceea ce s-a spus
  4. Ce vroia cu adevarat sa spuna parintele
  5. Ce a inteles copilul

Asadar, fiecare directiva data de parinte, oricat de clara s-ar vrea ea, poate sa fie prost transmisa sau prost inteleasa, ceea ce duce la o programare parentala defectuoasa. Pentru copil, dorinta parintelui e porunca si se poate ca intregul scenariu de viata sa plece de la o idee gresita. (Cred ca este foarte cunoscut exemplul cu fata careia parintii i-au spus sa nu-si piarda virginitatea pana la casatorie. Ea le-a urmat sfatul dar asta nu a impiedicat-o sa practice alte tipuri de relatii sexuale, care probabil i-ar fi ingrozit pe parinti daca ar fi aflat. Si totul pentru ca acestia, in loc sa-i transmita un mesaj clar „sa nu faci sex”, au preferat varianta “pe ocolite”).

Foarte importanta in aceasta programare parentala mi se pare ideea ca (in general) modelul este parintele de acelasi sex, dar comenzile vin de la parintele de sex opus. (de exemplu, a fi frumoasa nu tine de anatomie ci de recunoasterea parentala. Datorita anatomiei o fata poate fi draguta dar numai zambetul tatalui poate face frumusetea sa iasa la suprafata). Si asta se intampla pentru ca faptele copiilor sunt dedicate cuiva. Si de obicei copilul face ceva pentru parintele de sex opus si invata de la parintele de acelasi sex. Pornind de la acest rationament este evident de ce este importanta existenta ambilor parinti in viata unui copil, si de ce ei au nevoie de modele la care sa se raporteze

Leave a comment

Filed under 1 Educatie

Fluorul – otrava noastra cea de toate zilele

Articol preluat de pe site-ul Descopera.ro

Daca la istorie am invatat despre otravirea fantanilor ca mijloc eroic de aparare a stramosilor nostri in fata invadatorilor, o presupusa otravire contemporana a apei potabile cu o substanta cu efect insidios, menita sa ne faca usor de controlat si de stapanit, pare o poveste intr-adevar zguduitoare – numai buna pentru a fi subiectul unei teorii a conspiratiei.

Fluorul – cel mai bun prieten al dintilor?
De ani de zile ni se spune ca fluorul este bun pentru sanatatea noastra; mai precis, pentru sanatatea dintilor nostri. Fluorul intareste smaltul dintilor ceea ce, spun specialistii, inseamna mai putine carii. De aici si pana la masura de a fluoriza apa de baut pentru a asigura tuturor (mai ales copiilor) doza de fluor necesara pentru protectia danturii era un pas destul de mic. Pas care, in unele tari, a fost deja facut. Cu consecinte grave, sustin cativa experti si, mai ales, cu intentii odioase, sustin adeptii teoriilor conspiratiei. 

Incepand din anii ‘40, in SUA si Canada, apa potabila a fost, in mare parte, fluorizata prin adaugarea de fluorura de sodiu. Masura a fost implementata in urma unei campanii agresive care urmarea sa convinga populatia de beneficiile adaugarii substantei in apa. Fluorul a devenit deodata elementul-minune care ne putea scapa de carii. Inclus in pastele de dinti, in apele de gura si, in cele din urma, in apa pe care o bea toata lumea, de la bebelusi pana la varstnici, fluorul ar fi urmat sa imbunatateasca sanatatea dentara a tuturor acestor norocosi beneficiari. Aici incepe, spun luptatorii impotriva uneltirilor, ticaloasa conspiratie careia ii suntem inca victime. Pentru ca despre efectele nocive ale “elementului F” asupra sanatatii, despre sursele din care provenea fluorura de sodiu folosita, si despre necesitatile stringente care au stat la baza deciziei nu s-a spus nimic. Ani mai tarziu, au inceput sa se auda glasuri – din lumea stiintifica – afirmand ca fluorizarea apei nu numai ca nu ar imbunatati in vreun fel sanatatea cuiva, dar contribuie la cresterea riscului unor afectiuni. Doza optima de fluor ar fi, dupa cifrele oficiale, de 1 ppm (parti per milion) sau 1 mg/litru. Dar cei convinsi ca e vorba despre complot afirma ca, in unele zone ale Americii de Nord, fluorul se gaseste in apa in doze de 2-3 ori mai mari. De ce?

Asa cum era de asteptat, informatiile se bat cap in cap. Exista studii care arata ca fluorul intareste, intr-adevar, smaltul dintilor si reduce riscul aparitiei cariilor la copii, dupa cum exista si studii care au demonstrat ca afecteaza negativ sanatatea dintilor, care nu e legata doar de smalt; in plus, are efecte nocive asupra sistemului osos.

In fond, ei ne doresc binele – sau nu?
Artizanul marii conspiratii este considerat Gerald J. Cox, un om de stiinta care a derulat o campanie de informare pentru a convinge publicul de beneficiile utilizarii fluorului in lupta impotriva cariilor. Ceea ce nu stia lumea era ca dl Cox era platit de o companie metalurgica, specializata in producerea aluminiului, companie care, ca si altele din acelasi domeniu, se confrunta in anii ‘30 cu o mare problema: cum sa scape de marile cantitati de reziduuri rezultate din procesul de fabricare a aluminiului? Unul dintre aceste deseuri era fluorura de sodiu. O parte din aceste deseuri puteau fi folosite pentru fabricarea unor rodenticide si insecticide – pe intelesul tuturor: otravuri pentru gandaci si pentru sobolani – dar inca ramanea in stoc o cantitate mare de fluorura de care fabricantii trebuiau cumva sa scape. Teoria conspirationista afirma ca, de fapt, fluorizarea pe scara larga a apei potabile a fost o marsava uneltire orchestrata de mari intreprinderi metalurgice nord-americane, un proiect abominabil finantat de cei care pot obtine totul cu bani. Acestia au gasit o valoare de intrebuintare deseurilor de fluorura de sodiu, fara a-si face nici un scrupul cu privire la sanatatea celor pe care ii otraveau astfel.

Si asa se face ca firma ALCOA, cea mai mare dintre companiile producatoare de aluminiu, ar fi finantat – conform teoriilor conspirationiste – cercetarile asupra apei fluorizate si a efectului asupra danturii copiilor, apoi campania pentru promovarea fluorizarii apei potabile. (Trebuie spus ca, la ora actuala, fluorura de sodiu mai este folosita doar in mica masura pentru fluorizarea apei, fiind inlocuita, intre timp, de alti compusi care contin fluor. In schimb, este inca prezenta in pastele de dinti.)

Aceleasi teorii aduc argumente in privinta pericolelor ingerarii de fluor, punand accentul pe toxicitatea sa si pe efectele nocive, pe termen lung, asupra sanatatii, efecte despre care publicul stie prea putin. Ei citeaza in primul rand un studiu foarte amplu, realizat la sfarsitul anilor ‘80 pe 39.000 de copii americani, studiu care a aratat ca nu au aparut diferente semnificative in ceea ce priveste numarul de carii intre copiii care bausera si cei care nu bausera apa fluorizata. Deci, fluorul n-ar avea mult laudatul efect de a preveni aparitia cariilor. In schimb, specialistii afirma ca supradozarea fluorului, ca urmare a ingestiei de fluoruri continute in apa de baut, determina aparitia fluorozei dentare, o afectiune caracterizata prin fragilizarea dintilor si aparitia de pete pe suprafata lor. Riscul e si mai mare in conditiile in care consumului de apa fluorizata i se adauga alte surse de fluor: suplimente cu fluor (ce-i drept, prescrise adesea copiilor inca din pruncie) sau expunerea la poluarea produsa de carbunele cu continut mare de fluor.

Ulterior, au inceput sa circule si informatii privind potentialul carcinogenic al fluorului, iar mai multe studii ar fi demonstrat ca exista o legatura intre fluor si fracturi: ingestia fluorului in cantitati mari fragilizeaza oasele, marind riscul de fracturare a acestora. Ca si cum nu era de ajuns, se vehiculeaza, mai nou, informatii asupra unor posibile efecte ale fluorului asupra creierului si, implicit, a comportamentului uman. Un reputat jurnalist spaniol, David Heylen Campos, a sugerat intr-o carte a sa faptul ca fluorul ar fi folosit pentru a tine sub control populatia, impiedicand-o sa devina prea violenta. Cetatenii tarilor in care se practica fluorizarea apei potabile ar fi asadar, un fel de cobai.

Jurnalistul citeaza marturia lui Ian E Stephen, specialist in efectele fluorului asupra sanatatii, care a afirmat ca in timpul mandatului primului ministru Margaret Thatcher, in Irlanda de Nord continul de fluoruri din apa potabila a crescut de trei ori si ca acest lucru ar fi fost facut intentionat, in incercarea de a linisti  populatia turbulenta si de a tine astfel situatia sub control. Metoda si-ar avea originea, dupa opinia lui David Heylen Campos, in cercetarile efectuate in lagarele de concentrare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nazistii au adaugat in hrana detinutilor mici cantitati de fluor pentru a-i linisti si a-i mentine intr-o stare de letargie mentala care ii impiedica sa se revolte. Jurnalistul afirma ca, de altfel, si unele medicamente utilizate azi in ospicii si aziluri de batrani contin fluor – probabil in acelasi scop: linistirea pacientilor si mentinerea lor in stare de supunere si sub control. 

Stia guvernul american, se intreaba David Heylen Campos, care erau efectele negative ale fluorului asupra sanatatii? Au fost ascunse deliberat aceste informatii pentru a proteja sinistra conspiratie la scara nationala? Nu exista un raspuns convingator, raspunde jurnalistul, care ne indeamna totusi sa cantarim cu grija ce se ascunde in spatele amplelor campanii care ne indeamna sa bem apa fluorizata sau sa ne spalam pe dinti cu pasta de dinti care contine fluorura de sodiu… substanta folosita la fabricarea otravii pentru sobolani.”

Leave a comment

Filed under 3 Sanatate