Category Archives: 5 Povesti de viata

Jean-Claude Romand

Romancierul francez Emmanuel Carrère a publicat în anul 2000 o carte neobişnuită. L’adversaire descrie povestea adevărată a unui bărbat dotat peste medie, care cu douăzeci de ani în urmă studiase medicina, dar nu se prezentase la examenul din finalul anului doi şi de aceea nu putuse să-şi continue studiile. Din acea clipă el s-a prefăcut faţă de familia lui că se duce în continuare la universitate şi în final că şi-a absolvit studiile. »Doctorul Romand« s-a căsătorit, a avut doi copii şi le povestea soţiei şi cercului de prieteni că ia parte la cercetări ştiinţifice ale organizaţiei mondiale a sănătăţii (OMS) în Geneva. Timp de optsprezece ani Jean-Claude Romand a pretins că se duce în fiecare dimineaţă la acele birouri, în realitate el însă stătea prin cafenele, citea ziarele sau răsfoia prospecte de călătorie. Din când în când povestea despre turnee de conferinţe şi trăia câteva zile prin hoteluri. Era bun cu copiii şi soţia lui, îi ducea pe fiica şi fiul lui deseori la şcoală şi era considerat un tată model. Atât părinţii cât şi socrii lui îi dădeau pe mână sume considerabile de bani, pe care el trebuia să le investească în Elveţia cu profit mare, însă pe care el le folosea pentru a-şi hrăni familia. Când socrul i-a făcut o vizită şi i-a spus între patru ochi că are de gând să scoată bani din cont ca să-şi cumpere un Mercedes, bătrânul a căzut se pare pe scări şi a murit. În final, când şi o prietenă de familie şi-a cerut o parte din banii investiţi, »doctorul Romand« a intrat în panică şi s-a decis să-şi ucidă familia şi apoi să se sinucidă. După ce şi-a ucis ambii copii, soţia şi părinţii şi şi-a dat foc la casă, pompierii au reuşit să-l salveze din flăcări. Condamnat pe viaţă, este şi acum în închisoare. Mai mulţi oameni se ocupă de el şi se pare că sunt destul de impresionaţi de »trăsăturile lui de caracter pozitive«. Autorul susţine pe bună dreptate că nu se ştie de fapt cine este cu adevărat Jean-Claude Romand; se pare că optsprezece ani a fost programat pentru rolul »doctorului Romand«, iar acum joacă rolul »răufăcătorului Romand«, care însă îşi surprinde anturajul prin »bunătatea« lui. Este semnificativ faptul că în această biografie romanţată copilăria acestui om, care conţine probabil cheia comportamentului lui ciudat, nu este abordată decât în treacăt. Se spune doar că familia Romand era foarte mândră că nu accepta nici un fel de minciuni. Sinceritatea era considerată calitatea principală în sistemul lor declarat de valori. Practica însă contrazicea acest ideal: în viaţa de toate zilele tânărului nu i se spunea niciodată adevărul în chestiunile care-i erau importante. Mama lui avusese două avorturi spontane sau provocate, care pe el îl tulburaseră, dar nimeni nu vorbise cu el despre acest lucru. Nu avusese voie să pună întrebări. I se ceruse să se supună întotdeauna dorinţelor părinţilor şi a făcut acest lucru într-un mod perfect. A crescut ca un copil cuminte, ca un elev exemplar, care nu punea probleme şi se conforma speranţelor părinţilor, dar care nici nu ştia cine este el cu adevărat, căci tot ceea ce ar fi exprimat adevărata lui fiinţă îi era interzis. Comportamentul său, dacă ar fi fost o atitudine conştientă, putea deci încă de atunci fi descris ca o minciună permanentă.  Exista insa impresia că pentru el profunda înstrăinare interioară era singura stare familiară. Nu cunoştea alta şi nici nu avea posibilitatea de a face comparaţii. Astfel încât poate că nici nu era conştient că juca permanent un rol. Nu încă. Abia când s-a hotărât să simuleze profesia de medic în viaţa lui a apărut un nou element: escrocheria conştientă. Şi-a investit toată energia şi toate talentele în sarcina de a-i păcăli pe ceilalţi, de a-i înşela, de a le câştiga iubirea prin seducere şi de a le fura banii într-un mod pe care ei nu-l puteau ghici. Gândirea lui conştientă era ocupată în totalitate cu această sarcină. În continuare nu avea voie să-şi trăiască adevăratele sentimente şi nevoi. Singurătatea de odinioară a fost perpetuată în sistemul creat de minciuna lui ingenioasă.

Leave a comment

Filed under 5 Povesti de viata

Raw food: Interviu Una Culuna

Tot citind diverse lucruri, din blog in blog si din link in link, am gasit un blog despre o doamna cu o poveste foarte interesanta. Pe mine ma fascineaza povestile de viata, unele dintre lecturile mele preferate fiind biografiile.

Si aceasta poveste, pe care o redau mai jos, merita citita pentru ca este o lectie de viata din cel putin doua puncte de vedere: in primul rand reinventarea si puterea de a te ridica si a merge mai departe si in al doilea rand,  stilul de viata pe care il promoveaza si pe care ar fi ideal sa-l urmam cat mai multi.

http://bucuriebunastarehrisca.blogspot.com/2010/10/in-loc-de-despre-mine.html

COSMOPOLITAN: De cit timp esti adepta stilului de viata raw?

UNA CULUNA: De pe 1 august 2009 🙂

COSMOPOLITAN: Ce te-a determinat sa schimbi «foaia alimentara»?

UNA CULUNA: Curajul de a face uz de dreptul meu nativ la fericire; sti cum e, informatiile vin spre noi permanent; pentru mine, noaptea aia a fost noaptea cand am avut urechile sa aud, onestitatea de a recunoastre adevarul, curajul de a fi fericita, curajul de a fi diferita (sectanta, cum m-am autodenumit privandu-i pe cei din jur de numele pe care mi le-ar fi dat ascunzandu-si propria teama sub umbrela acoperitoare a sarcasmului).

Am schimbat “foaia alimentara” cum ii spui tu, intr-o noapte. Si-am schimbat o foaie goasa de tot, caci maica-mea-i moldovianca; o moldoveanca neaosa, care – asa a invatat si ea de la mama ei – si-a exprimat mereu iubirea pentru familia sa prin marile castroane aburinde de chiftele; mama ne-a aratat mereu ca ne iubeste gatindu-ne si indopandu-ne pana la refuz cu carne pe care-o procura, cu mari eforturi “pe sub mana”, in vremi de trista amintire. Nu stiu daca pana la 31 de ani mancasem mai mult de doua mere crude… placinta cu mere? o multime…
Am schimbat, deci, o foaie grosa, caci nici macar nu-mi comandam salata la restaurant – asa… ca garnitura – si nici macar nu stiam sa incropesc o salata.

Am schimbat o foaie groasa caci, in primele zile ma intrebam serios si teribil de ingrijorat cum am sa supravietuiesc.
Am schimbat o foaie groasa caci n-am avut niciodata un blender sau un storcator de fructe.
Am schimbat o foaie groasa caci obisnuiam sa beau 2 litri de cafea in fiecare zi.
Am schimbat o foaie groasa caci puteam sa beau mai mult alcool decat majoritatea barbatilor pe care ii cunosc 🙂

Cum am schimbat foaia? E greu sa explici (e imposibil, probabil) o revelatie. Am stiut, pur si simplu. Am vazut trei documentare intr-o noapte: Food MattersVictoria Boutenko – 12 Steps to Raw Foods, si Raw for Life.
Victoria Boutenko had me at hello :-). E o mare doamna care povesteste-n vorbe documentate da’ nepretentioase ce-i aceea viata raw vegan.
Am avut, pur si simplu curajul de a-mi auzi vocea interna; eram, se pare, pregatita sa incep sa TRAIESC 🙂
Pentru alti oameni, pentru multi dintre prietenii mei, schimabrea incepe mai cu manusi, incep prin a elimina carnea, apoi toate produsele animale, apoi trec la 51% din orice masa crud, apoi la 80%, unde raman un numar de ani. E si asta o varianta, atata vreme cat functioneaza…

COSMOPOLITAN: Care sint motivele pentru care recomanzi si altora un asemenea stil alimentar?

UNA CULUNA: :-))))))))) E ca si cum te-ntreaba cineva: “ai de ales intre doua variante: varianta A: te simti batrana, urata, depresiva, lipsita de energie, fara chef de viata si nesigura si varianta B: te simti tanara, energica, fumoasa, verde, plina de pofta de viata si Sti cu S mare ca n-ai sa te imbolnavesti niciodata, ca ai sa fi o bunica vesela si cocheta, imbaindu-te in apa rece a oceanului in zori avand certitudinea ca n-ai sa racesti niciodata; ce varianta alegi? 🙂

COSMOPOLITAN: Care sint beneficiile raw food diet? Spune-mi cum se simt pe piele proprie.

UNA CULUNA: Am lipsit de la balul de absolvire a Colegiului National Sfantu Sava pentru ca am avut o mare cadere de calciu care ma paraliza in pat la fiecare ciclu menstrual. Am suferit de migrene cumplite intreaga mea viata (de pe la 10 ani m-au tot internat in spital in incercarea de a depista cauzele… mi-au smuls polipii, mi-au facut punctii, mi-au scos amigdalele, m-au investigat cu toate sculele, palniile si paroscoapele…). Am fost supraponderala in ultimii 10 ani din viata mea (de la 21 de ani cand l-am nascut pe Matei si pana pe 1 septembrie 2009); am facut facultatea de psihologie cautandu-ma pe mine insami; am baut mult intr-o vreme a vietii mele incercand sa-mi mangai dorul de pacea launtrica care, se pare, stiam ca mi se cuvine.

Pe propria-mi piele, rezumatul suna asa:
– primele 10 luni de raw au fost, pentru mine paradisul
– n-am mai avut niciodata o migrena
– am slabit 10 kg in prima luna de raw
– am slabit 30 kg in primele 6 luni raw
– dupa 5 luni de raw am inceput sa scriu un blog si inca si azi, la peste 9 luni de cand am inceput sa scriu, primesc, zilnic, macar un mesaj in care un cititor dintr-un ungher al tarii imi multumeste cu lacrimi in ochi pentru viata minunata pe care-o traieste de cand s-a facut raw
– dupa un an de raw, in micuta mea carciuma raw, unde totul e preparat cu mainile mele, totul e prooaspat si frematator de viata, in ast mic loc ascuns, pranzeste, cand si cand excelenta sa, ambasadorul frantei la Bucuresti
– fiu-miu, fost asmatic, care obisnuia sa raceasca grav de 15-20 de ori pe an, raceli finalizate, indubitabil cu o criza de astm care necesita injectii de cortizol, fiu-miu, asadar, e cel mai bun jucator de baschet din seria lui, in drum spre selectie la profesionisti si a racit de doua ori intr-un an;
– eu n-am mai luat nici un fel de medicament de un an
– n-am nevoie a ma spal cu sapun pentru ca secretiile corpului meu nu miros niciodata
– dorm, in medie 4-5 ore pe noapte si-mi e suficient
– imi amintesc cu greu ce-i aceea o migrena
– ciclul menstrual dureaza 2 zile si aste 2 zile sunt la fel cu celelalte zile ale lunii: o asteptare cuminte dar entuziasta a minunatiilor care au sa se manifeste azi in viata mea, o curiozitate a sincronicitatilor la care am sa asist astazi, cu zambet de autor constient in coltul gurii
– ti-am zis ca de la felul asta de a manca ai o mirabila claritate a mintii?
– ti-am zis ca ai energie sa faci tot ce-ti doresti?
– ti-am zis ca mancarea e incarcata energetic si informational si ca devii mai bun, mai rabdator, mai echilibrat, mai rezistent la efort fizic?
– ti-am zis ca cacao cruda contine pea, adica hormonul fericirii?
– as putea sa contiunui astfel pret de 256 de intrebari 🙂
– aaaaa, ti-am zis ca avem clienti bolnavi de tot felul de forme de cancer si alte boli degenerative grave care se vindeca alaturea-ne?
– ti-am zis ca s-au vindecat deja de diabet 6 doamne care ne sunt cliente?
– ti-am zis ca avem clienti care vin sa manance la noi doar pentru ca gasesc ca mancarea pe care-o pregatim este gourmet?
– ma simt usoara, energica, isteata, libera si fericita; da, mancarea conteaza!

COSMOPOLITAN: Exista si efecte negative? E ok sa adopti un asemenea regim pe viata?

UNA CULUNA: Da, exista si efecte negative:

– unul dintre ele este acela ca viata ta incepe sa se deruleze pe repede-nainte; incepi sa cresti ca fat-frumos, intr-un an cat altii-n sapte… si-asta te va indeparta de prietenii cei vechi care raman… hai sa spunem intr-o alta zona ; si-ti pare rau ; si tragi nadejde ca vor veni, curand si ei catre infericire.

– alt efect negativ este acela ca cei dragi tie, uneori bolnavi, uneori grav bolnavi, nu sunt pregatiti sa auda adevarul asta simplu de cand lumea: “fie ca mancarea ta sa-ti fie medicament si medicamentul tau sa fie mancare”… e atat de simplu… si totusi asisti neputincios, cate-odata la degradarea fizica si psihica a dragilor tai; te simti uneori de parca esti un desert, ai o maaaaare oaza de apa la tine si, totusi, prietenii tai mor in jurul tau deshidratati pentru ca nu sunt pregatiti sa faca cei cinci pasi pana la oaza pe care-o strigi in gura mare.

– un alt efect negativ este acela ca, dupa ceva vreme de raw, incepe ceea ce se cheama detoxifierea… exista o detoxifiere fizica si-apoi, exista si o detoxifiere emotionala;

– detoxifierea fizica e simplu de a fi inetleasa: dupa ce sangele tau este alcalin o perioada de timp suficient de lunga, corpul se simte in siguranta sa incepe sa curete toxinele ingesuite, stocate indesat in toate organele interne; si astfel, dupa 10 luni de paradis (in cazul meu) intr-o zi te trezesti si ai o migrena, si nu mai esti asa de vivace cum fusesei in ultimele luni (si e cam tough, caci asa de repede te obisnuisei cu binele absolut :-)…); daca nu esti informat te poti speria: pentru ca numa’ ce te obisnuisei sa fi atot-sanatos, atot-energic, atot-potent, atot-bine-dispus, si, prima tendinta e aceea de a face ce te-a invatat societatea sa faci: te indoiesti: “auleu, trebuie ca nu mananc corect” :-); daca esti bine informat, insa, te bucuri sa sti ca, corpul tau a inceput sa disloce toxinele, sa le elimine in sange, de unde au sa paraseasca corpul care are sa intinereasca o bucata;

– cu detoxifierea emotionala e… ceva mai complicat; asa cum toxinele se stocheaza in organe, tot astfel traumele se stocheaza in inconstient; si, cand esti suficient de echilibrat emotional (lucru care se intampla atunci cand esti raw), traumele astea incep si ele sa fie detoxifiate, sa iasa si sa te bantuie; si nici asta nu-i o experienta imediata placuta 🙂 ; diferenta e ca, spre deosebire de o persoana “normala” tu STI ca-i o stare temporara;

COSMOPOLITAN: Cum iti gasesti timp sa gatesti? Trucuri, sfaturi, «organizari» ca avem nevoie…

UNA CULUNA :
– timpul in care inveti sa “des-gatesti” este, intr-adevar o investitie… :-); lumea spune, si are dreptate sa spuna astfel, ca nu-si gaseste timp pentru a gati raw… de fapt nu-si gaseste timp pentru a gati nimic… cate oale de sarmale “normale” ai facut tu in ultima luna? cate ciorbe? cate roast-beaf? cate torturi? ti se pare ca gatitul “normal” nu necesita timp pentru ca… nu gatesti 🙂 gasesti oricand shaworma, prajituri, ciocolatele, cascaval, paine…. gata facute in marele malaxor consumist, gata sa fie introduse in suferindu-ti si mereu flamandu-ti corp 🙂
– eu, personal, mi-am acordat luxul de a face scoala de gateala raw pe repede-nainte: mi-am dedicat 2 luni de viata acestei invataturi si astazi, am o carciuma gourmet in care gatesc in fiecare noapte pentru 30-40 de oameni; sti cat timp iti ia sa prepari o supa cruda? 10 minute (cu tot cu spalarea legumelor); laptele crud ii gata in 5 minute (mai putin decat timpul in care te-ai duce pana la chioscul din coltul blocului); un tort e gata in 30 minute iar sarmalele in 40 minute (cu tot cu timpul de impachetare, manufacturare a sosului si a smantanei de caju si, cred, cu tot cu timpul de mancare 🙂
– dar, da, intrebarea ta e perfect justificata… si pentru a raspunde la intrebarea asta, am creat eu “La vie en raw.z”, caci nu atat timpul de preparare imi era mie chinuitor cat timpul necesar procurarii ingredientelor; aveam nevoie sa vizitez 4 supermarket-uri, 3 plafare, 2 magazine arabesti, 4 magazine bio si sa fac 2-3 comenzi la magazine on-line diferite (dintre care doua din UK) pentru a-mi aduna ingredientele; La vie en raw.z a fost creat pentru a aduce in Romania, la preturi decente de tot, ingredientele de care are nevoie un sectant ca mine; bucurie.bunastare.hrisca este (printre altele) o carte de bucate on-line, cu poze si explicatii amanuntite. Asta e marele meu cadou pentru cei care-s gata sa dea piept cu viata traita ca libertate, fericire si claritate perena a mintii. Love!
COSMOPOLITAN : Daca mai e ceva de spus sau vrei sa sfatuiesti cititoarele in vreun fel, eu sint foarteeeeee incintata.
UNA CULUNA : Sti ce? Vreau sa urlu pentru cititoarele “noastre”: viata e minunataaaaaa.
Am trait 31 de ani de « viata normala »… Ce-i aia viata normala? Viata mea normala a fost una foarte reprezentativa pentru secolul nostru, viata unei femei de afaceri de succes, trezindu-ma in fiecare zi si carandu-mi picioarele jos din pat in vreme ce ma intrebam (etern): “eu pentru ce ma scobor din pat”; o viata colorata de migrene perene, depresii ritmice (priholog de profesie gasindu-ma :-)), dureri menstruale, pre-menstruale, post-menstruale, o mare tristete si lispa de sens inradacinate pana-n rarunchii fiintei mele. Am trait zile terne, incununate de succese profesionale dese dar tot atat de sterpe ca si monotonia vietii de afaceri care le-a creat.

Am trait in umbra intrebarilor: « cine sunt? de unde vin? care-i rostul meu pe lume? unde-am sa ma duc cand am sa mor? », intrebari pe care m-am staduit din rasputeri sa le acopar sub mormane de cumparaturi de la toate mall-urile si targurile si boutique-urile. Si m-am mai straduit sa le ascund sub kile de mancare indesata noaptea, in orele cele grele, indesate cu genunchiul in stomac.. doar-doar reusesc sa ma inconstientizez… si-mi iesea 🙂

Am trait ingropata sub cele 30 kilograme in plus si am lucrat la cooperativa munca in zadar, jucandu-ma de-a toate dietele pamantului si incercand toate retetele de infericire rapida publicate in reviste. Sti lipsa aia de sens, pe care, in intimitate o simti si tu de cate ori iti dai voie sa te asculti? O sti? Sigur c-o sti… Ma crezi cand iti spun ca ea nu e un dat? Ma crezi cand iti spun ca poti trai FIECARE ZI CA PE O SARBATOARE? Nu ma crezi… si-i normal. Nici eu nu te-as fi crezut pe tine daca mi-ai fi spus asta in urma cu-un an si-un pic.

Si-apoi, intr-o mirabila noapte, m-am trezit! Am avut eu soarta sa vad niste documentare si sa aud (nu doar sa ascult, ci sa aud: “esti ceea ce mananci”); am avut bafta sa vaz cu ochii mei oameni de aproape 70 de ani care fac 700 de flotari in lant, doamne de 65 de ani care arata fantastic, domni de 83 de ani care fac sarituri la trambulina, doamne de 80 de ani carora le-a crescut alt rand de dinti, doamne carunte de 60 de ani carora incepe sa le creasca par negru si bogat si greu si matasos, etc, etc, etc.
Si am stiut atunci, intr-o singura noapte ca asta-mi doresc si eu: tinerete fara batranete si viata fara de moarte 🙂 Am stiut atunci (nu banuit, nu crezut, nu acordat un oarecare grad de probabilitate, nu incercat, ci STIUT, stiutul cel de pe dinauntru), am stiut, asadar, ca sunt ceea ce mananc si ca imi doresc sa manac viata. Si sa fiu viata.
Primul meu an raw a fost paradisiac: eating life with a big spoon :-), adicaltea am mancat viata cu linguroiul cel mare si-am concluzionat: viata e minunataaaaaaaaaa.
Concluzionand pentru cititoarele “noastre” :-), zic asa:
– daca eu, care (cum ar spune prietetnul eugen ionesco: “cand m-am nascut aveam 14 ani” :-), harsita in depresii si tristeti de tot felul urlu de bucuria vietii in fiecare zi a vietii mele
– daca eu junk food-ista convinsa, supraponderala vesnica, dietomana si yoyomana, mare bautor de alcool si vesnic mancator de carne
– eu mama singura si ravasita
– eu femeie de afaceri cu un program de lucru de minim 12 ore pe zi,
– daca eu am facut-o… oricine poate. ORICINE POATE!

Leave a comment

Filed under 2 Alimentatie, 3 Sanatate, 5 Povesti de viata

Stalin vs Gorbaciov

Stalin a fost unicul copil al unui alcoolic, care-l bătea zilnic foarte violent, şi al unei mame care era mai mult absentă, care nu-l proteja niciodată şi care era la rândul ei bătută. Înaintea naşterii lui Stalin, mama lui – ca şi mama lui Hitler – îşi pierduse primii trei copii. Iosif, singurul copil care supravieţuise, nu ştia niciodată dacă nu cumva în clipa următoare va fi ucis de tatăl lui. Spaimele şi panica lui refulate au dus la paranoia adultului Stalin, la ideea fixă că toţi vor să-l ucidă. De aceea în anii treizeci a ordonat deportarea sau execuţia a milioane de oameni. Se naşte impresia că în dictatorul cel puternic şi onorat lupta în ciuda acestei puteri un copil neajutorat împotriva unui tată ameninţător. Poate că în procesele înscenate împotriva intelectualilor, care adesea îi erau superiori în spirit, Stalin încerca mereu să-şi împiedice tatăl să-l ucidă pe copilul nevinovat. Evident, fără să ştie. Dacă ar fi fost conştient de acest lucru, nu ar fi trebuit să moară milioane de oameni. Cu totul altfel a fost situaţia în familia Gorbaciov, în care nu exista tradiţia maltratării, ci tradiţia respectului faţă de copil şi nevoile lui. Urmările pot fi văzute de oricine în comportamentul adultului Gorbaciov. Nici un alt om de stat contemporan nu a dovedit calităţi mai neobişnuite ca el: curajul de a vedea realitatea şi de a căuta soluţii flexibile, respectul faţă de semenii lui, mobilitate în dialog, modestie în modul de trai şi eliberarea de ipocrizie, care în rest e întâlnită atât de des în discursurile politicienilor avizi de putere. Gorbaciov nu a fost niciodată mânat de vreo ambiţie de a se impune care să-l facă să ia decizii absurde. Se pare că atât părinţii, cât şi bunicii lui, care au avut grijă de el în timpul războiului, au fost oameni deosebit de iubitori. Tatăl, decedat în 1976, a fost descris de mulţi ca fiind un om care se purta prietenos şi paşnic cu ceilalţi şi care nu fusese auzit niciodată să ridice vocea. Mama era caracterizată ca fiind puternică, sinceră şi veselă. În ciuda celebrităţii fiului ei, ea a rămas mai târziu mulţumită în căsuţa ei de la ţară. Copilăria lui Gorbaciov oferă încă o dovadă a faptului că nici măcar cele mai mari lipsuri materiale nu dăunează caracterului copilului, atâta vreme cât nu îi este violată integritatea prin prefăcătorie, maltratări, pedepse corporale şi umilinţe sufleteşti. Teroarea stalinistă, ulterior războiul îngrozitor, ocupaţia brutală, sărăcia cruntă, munca fizică grea – toate acestea au făcut parte din destinul lui Gorbaciov. Dar un copil poate suporta toate aceste lucruri dacă climatul emoţional în casa părintească îi oferă protecţie şi siguranţă. Un exemplu poate ilustra acest climat: La sfârşitul războiului Mihail Gorbaciov nu s-a putut duce trei luni la şcoală, deoarece nu avea pantofi. Când tatăl său, care era rănit în infirmeria armatei, a aflat acest lucru, i-a scris soţiei lui că »trebuie neapărat să facă ceva pentru ca Mişa să se poată duce din nou la şcoală«, fiindcă îi plăcea atât de mult să înveţe. Mama vinde ultimele oi cu o mie cinci sute de ruble şi-i cumpără copilului cizme militare. Bunicul îi face rost de o haină călduroasă şi la rugămintea copilului face rost de una şi pentru prietenul acestuia. Protecţia şi respectul faţă de nevoile copilului – aceste lucruri ar trebui de fapt să fie de la sine înţelese. Lumea noastră este însă plină de oameni care au crescut fără drepturi, fără respect şi de aceea ca adulţi încearcă să obţină cu forţa acest respect (printre  altele cu ajutorul şantajului, ameninţărilor sau armelor.

Leave a comment

Filed under 5 Povesti de viata

Adolf Hitler

În cartea sa “La început a fost educaţia” psihologul Alice Miller descrie copilăria lui Hitler. Dupa ce o citesti nu poti ajunge decat la o concluzie: dacă Hitler ar fi avut cinci fii, asupra cărora să se răzbune pentru torturile şi înşelăciunile suferite în copilărie, poate nu i-ar fi căzut victimă poporul evreu. Toate chinurile trăite odinioară se pot descărca asupra propriului copil, deoarece crima asupra sufletului propriului copil poate încă fi camuflată prin cuvinte precum educaţie şi disciplinare.

Analiza făcută de Alice Miller lui Hitler ne arata in mod clar cum se naşte răul. Copiii mici şi nevinovaţi se transformă în monştrii care mai târziu ameninţă nu numai propria familie, ci întreaga lume. Au existat si voci care au spus ca mulţi copii sunt bătuţi şi maltrataţi şi nu cresc să ajungă criminali în masă dar autoarea sustine ca  în toate cazurile în care victima nu a devenit mai târziu făptaş a existat o persoană devotată copilului, care astfel i-a înlesnit acestuia receptarea nedreptăţii ca atare. Ea numeste această persoană “martorul salvator”. Se pare ca atunci cand exista aceasta persoana, copilul are posibilitatea să compare şi să observe că i se face rău şi să se identifice cu un om prietenos. (Un exemplu celebru îl constituie Dostoievski, al cărui tată îl trata foarte brutal, însă a cărui mamă era caracterizată ca foarte iubitoare). Acolo unde însă acea persoană lipseste, unde orice alternativă la cruzime a fost absentă, unde nici un martor salvator nu a putut confirma percepţia copilului că i se face rău, acolo copilul a fost în cel mai mare pericol de a considera tortura îndurată ca un tratament spre binele lui şi de a aplica ulterior el însuşi acea tortură altor oameni fără cele mai mici scrupule. Acel copil transforma ipocrizia într-o ideologie.

Adolf Hitler a invatat în casa părintească să considere bătăile şi umilinţele ca necesare şi juste, iar mai târziu, ca adult, a acţionat la fel, pretinzând că trebuie să salveze Germania prin uciderea evreilor. La fel şi-au ideologizat şi alţi dictatori actele de răzbunare: Stalin “trebuia” să elibereze Rusia de “cosmopoliţii” subversivi, Napoleon trebuia să întemeieze cu orice preţ Marea Naţiune, iar Milosevic “trebuia” să făurească Serbia Mare. Orbirea societăţii faţă de aceste mecanisme face ca războaiele să fie încă posibile, deoarece cauzele lor rămân necunoscute. Deşi probabil toţi istoricii, cel puţin în Germania, ştiu că Frederic cel Mare a fost umilit şi chinuit de tatăl lui, nu exista nici o analiză care să trateze legătura dintre aceste maltratări ale unui copil sensibil şi războaiele de cucerire ulterioare pe care monarhul luminat s-a simţit constrans să le ducă. Această temă este incă supusă unui tabu. De cand există omenirea se repetă acelaşi spectacol: bărbaţii pleacă la război, femeile ii aclamă şi puţini sunt cei care se intreabă ce s-a intamplat inainte de aclamări. Războaiele de cucerire sunt mereu camuflate ca acţiuni de apărare sau se invocă o misiune sfantă. Abia cand vom intelege cum se naşte răul şi cum noi il trezim la viaţă in copii, abia atunci nu ne vom mai afla neputincioşi la discreţia lui.

Leave a comment

Filed under 5 Povesti de viata

Brigitte

“Brigitte, o colegă in pregătire, mi-a istorisit odată o intamplare care ilustrează aceste ganduri. Cu permisiunea ei incerc s-o prezint intr-o formă puţin modificata: Un coleg, A, i-a povestit că un alt coleg, X, ar fi implicat intr-un proces de abuz sexual. Ea l-a intrebat pe A dacă ii permite să se intereseze ea direct la X in ce măsură acest zvon este adevărat. A i-a dat permisiunea. Astfel ea a intrat in contact cu X, care a informat-o exact ce se intamplase. X era directorul unei instituţii care intermedia adopţiuni pentru copii maltrataţi. Intr-unul din cazuri s-a dovedit că părinţii adoptivi il maltrataseră pe copil. X a relatat că acei părinţi deja erau in inchisoare. Iniţial fusese şi el făcut vinovat ca director al acelei instituţii, dar intre timp fusese disculpat. In acel moment s-a arătat foarte revoltat şi s-a hotărat să-l dea in judecată pe A pentru defăimare. Imediat A a căzut in tiparul de comportament din copilărie. A sunat-o pe Brigitte şi i-a prezentat intreaga paletă a educaţiei lui: că el ştie că ea dintotdeauna a avut ceva cu el şi acum vrea să-l distrugă. Cand ea l-a intrebat dacă-şi aminteşte că el insuşi ii dăduse permisiunea de a se interesa de cazul respectiv, el i-a ţipat in telefon: ≫Nu vorbesc cu tine. Sunt revoltat şi scarbit de ceea ce ai făcut.≪ Ea l-a intrebat dacă el in locul ei nu ar fi procedat la fel. ≫Nu aş fi făcut niciodată ceva atat de ingrozitor≪, a spus el şi a repetat: ≫Nu mai vorbesc cu tine.≪ Ea a afirmat că totuşi el a vrut să discute cu ea, din moment ce a sunat-o. ≫Nu≪, a spus el, ≫am vrut doar sa-ţi comunic părerea mea, dar cu cineva ca tine nu vorbesc.≪ Brigitte a avut sentimentul că auzea un tată furios, care nu-şi lasă copilul să scoată nici un cuvant, şi a presupus că lui A i se intamplase des aşa ceva. Dar era oare posibil ca el să nu fie conştient de acest lucru? A şi X erau psihiatri in devenire. Brigitte a fost surprinsă de ieşirea necontrolată a lui A şi de incapacitatea lui de a realiza că de fapt el era singurul responsabil pentru cele intamplate. Uşurinţa cu care el o alesese ca ţintă a atacului era pentru ea explicabilă prin faptul că el intrase intr-o regresie, in care transferase asupra ei intreaga lui furie asupra propriei mame, care il lăsase odinioară pe mana tatălui violent. Percepţia lui asupra prezentului era evident puternic deformată, deoarece realitatea copilăriei şi sentimentele de panică ale copilului bătut fuseseră provocate dintr-odată de scrisoarea de ameninţare a lui X. Cuprins de teama atotputernică, el era incapabil să mai gandească clar şi să-şi realizeze propria răspundere. In finalul convorbirii, Brigitte a mai apucat să adauge: ≫Te porţi cu mine de parcă ţi-aş fi duşman, dar nu sunt duşmanul tău. Sper că vei inţelege acest lucru, cand ţi se va mai potoli furia.≪ A doua zi A a sunat-o şi era cu totul schimbat. Terapeuta lui il ajutase să redacteze o scrisoare amabilă către X, in care ii dădea acestuia numele celor două persoane care il informaseră greşit şi işi cerea scuze pentru comportamentul lui. De asemenea a rugat-o pe Brigite să-l ierte că o atacase atat de vehement şi a afirmat că nu ştia nici el ce il apucase dintr-o dată, că in ultima vreme era foarte surmenat. Brigitte a incercat să-şi exprime impresia că in timpul convorbirii telefonice din ziua precedentă se simţise ca un copil care explică motivele propriului comportament şi vrea să le reamintească părinţilor de aprobarea lor, dar părinţii nu-l lasă să vorbească pană la capăt. I-a spus că ea cunoaşte asemenea situaţii din proprie experienţă şi din relatările clienţilor ei. ≫Ştiu≪, i-a spus A, ≫tu explici totul prin copilărie, dar izbucnirea mea faţă de tine nu are nimic de-a face cu copilăria mea, chiar dacă am fost bătut foarte des mai demult. Terapeuta mea a fost de părere că team atacat fiindcă eşti femeie şi fiindcă de tine mi-a fost mai puţin frică decat de bărbatul care mă ameninţase.≪ Brigitte era bucuroasă, dar in acelaşi timp surprinsă că problema se rezolvase fără mare bătaie de cap. Pentru ea era de la sine inţeles că A vorbise cu ea iniţial in realitatea copilăriei lui. Ea s-a gandit că era foarte plauzibil ca un tată care nu-şi ţinea in frau nervii şi nu-l lăsa pe copil să vorbească să-i fi provocat frecvent acestuia o asemenea panică. Era foarte plauzibil ca numai atacind-o pe mama lui el să-şi fi salvat viaţa. Această realitate, in ciuda faptului că ii declanşase emoţii puternice, părea să lipsească in continuare din conştientul lui. Intrucat terapeuta lui ii oferea interpretări feministe, A se lăsa manat de emoţiile lui fără a le putea inţelege.”

Alice Miller – “Desteptarea Evei”

Leave a comment

Filed under 5 Povesti de viata

Nicolae Ceausescu

Ceausescu  a suferit in copilarie pentru că a crescut cu cei zece fraţi şi surori într-o singură cameră şi a avut parte de o neglijare extremă. El refulase demult acest lucru în palatele lui luxurioase grandomane. Însă memoria lui implicită (fizică) a păstrat suferinţa din copilărie şi l-a mânat să se răzbune pentru asta pe întregul său popor . La fel ca propria lui mamă, femeile în timpul dictaturii lui nu aveau voie să facă avorturi. Astfel majoritatea familiilor din România erau silite, ca odinioară părinţii lui, să crească mai mulţi copii decât voiau şi decât erau în stare să îngrijească. Orfelinatele româneşti erau din această cauză supraaglomerate cu băieţi şi fete care sufereau de cele mai grave dereglări de comportament şi handicapuri, consecinţele acestei extreme neglijări. Cine avea nevoie de aşa mulţi copii? Nimeni. Numai dictatorul, pe care amintirile inconştiente îl îndemnau la cruzime şi ale cărui blocaje în gândire îl  impiedicau să vadă absurditatea acţiunilor lui.

Leave a comment

Filed under 5 Povesti de viata

Isabelle

Alice Miller – “Desteptarea Evei”

“Isabelle, o actritã în vârstã de 50 de ani, de origine din Chicago, mi-a povestit de curând printre altele de vizita la un internist care-i fusese recomandat de mai multe persoane. La momentul respectiv ea suferea de o inflamatie cronicã de colon, care se manifestase pentru prima datã dupã ce suferise un soc psihic. Isabelle era absolut convinsã cã trebuie sã se apropie pe rând, cu ajutorul altcuiva, de fiecare din sentimentele provocate de socul suferit, pentru a întelege declansarea bruscã a bolii, semnificatia si virulenta acesteia. De aceea a refuzat sã ia antibiotice. Nu avea febrã, dar avea crampe, pe care ea le simtea ca fiind expresia suferintelor sufletesti reprimate. Deja consultase mai multi medici, inclusiv homeopati, dar toti ascultaserã prietenos povestea problemei ei si în final îi prescriseserã medicamente. De la acest medic nou a sperat mai multã participare si întelegere, mai ales cã el o rugase în primul rând sã descrie cele mai importante boli avute în trecut si pãrea sã asculte cu atentie. Isabelle a fost foarte multumitã cã reusise în zece minute sã-si prezinte principala problemã. Toatã viata ei depãna ca un fir neîntrerupt experienta cã toti ignoraserã suferinta ei psihicã si pretindeau cã o vindecã prin medicamente. Adesea suferise din cauza efectelor secundare ale diverselor medicamente, fãrã ca acestea s-o fi eliberat de simptome, ceea ce îi accentua si mai mult frica. In efortul ei de a cãuta cauza, i-a explicat medicului cã are dureri, dar este dispusã sã le ia în calcul pentru cã era convinsã cã acestea vor trece de îndatã ce va întelege motivul bolii. Mai multe organe îi fuseserã deja extirpate, dar de fiecare datã se anunta câte un alt organ care trebuia si acela scos. Nu mai voia sã repete aceeasi poveste. Medicul a ascultat-o pânã la capãt, si-a fãcut si notite, iar când ea s-a oprit el a luat blocul de retete si i-a prescris trei sãptãmâni de antibiotice, spunîndu-i cã trebuie sã înceapã tratamentul imediat, ca sã nu se  imbolnãveascã de cancer si sã riste o nouã operatie si eventual extirparea unei portiuni din colon. Femeia s-a speriat îngrozitor si a vrut sã continue discutia, dar medicul i-a arãtat ceasul si i-a spus cã-l asteaptã pacientii, adãugând cã acum stie ce o asteaptã si poartã singurã rãspunderea dacã nu urmeazã strict indicatiile lui. Nu e de mirare cã disperarea si durerile lui Isabelle s-au accentuat în zilele urmãtoare. Ulterior, când la recomandarea altui medic si-a fãcut diverse analize, nu s-au gãsit nici un fel de probleme în sânge sau anomalii la ultrasunetele fãcute pentru intestin. A mai asteptat cu cura de antibiotice si a gãsit o psihoterapeutã cu care a reusit sã prelucreze socul care declansase boala. A reusit sã-si exprime emotiile si sentimentele foarte puternice care au dus-o înapoi la situatii din copilãria timpurie. Deja dupã câteva sãptãmâni simptomele din zona colonului slãbiserã si ea a început sã înteleagã tot mai bine cum în toate acele boli se reflecta restristea copilãriei ei. Bineînteles cã nu întotdeauna pot fi gãsite în scurt timp cauzele multiple ale unei asemenea îmbolnãviri, dar când acest lucru reuseste, urmãrile sunt uluitoare. Conditia sine qua non este în orice caz ca pacientul sã fie pregãtit sã meargã pe acest drum. Dar la fel de important este ca sansele terapeutice ale unei asemenea metode , ale vorbitului si ascultatului, sã nu fie

ignorate. Am ales tocmai aceastã întâmplare, din multitudinea de alte întâmplãri cu medicii care mi-au fost povestite de pacienti, deoarece evidentiazã atât de clar o dinamicã ce de multe ori îi scãpa pacientului suferind si care este si menitã sã-i scape. Aceastã dinamicã se naste din nevoia medicilor de a-si musamaliza propriile temeri si sentimente de neputintã si în acest fel de a-si salva prestigiul. Am convingerea cã prezentarea foarte clarã a rolului distructiv jucat de medicinã în viata Isabellei l-a confruntat pe medic cu o problematicã la care el probabil nu reflectase niciodatã, cu care nu voia sã se confrunte sau la care pur si simplu nu a fãcut omeneste fatã. La început el a pãrut gata sã se dedice istoricului bolilor pacientei, în speranta cã ea va descrie ca si majoritatea celorlalti pacienti simptome pe care el învãtase la universitate cum sã le trateze. Dar ea a vorbit despre cu totul alte lucruri, i-a arãtat cum tratamentele medicale i-au tot distrus organele, cum au obligat-o la tot felul de operatii care se pãrea cã la rândul lor fãceau necesare alte operatii. Este improbabil ca acel medic sã nu fi auzit niciodatã de cazuri asemãnãtoare de-a lungul studiului si practicãrii meseriei lui. Dar fundalul psihic se pare cã îi era necunoscut, probabil fiindcã la universitate nu se predã despre modul cum în autodistrugerea necrutãtoare a unui pacient se reflectã istoria tragicã a copilãriei acestuia. Se poate vorbi aici de autodistrugere? Se poate apãra un pacient de operatii care nu numai cã îi sunt recomandate urgent de mai multi specialisti, dar îi sunt impuse ca singura sansã de supravietuire? Unde sã caute sfaturi dacã nu la aceste autoritãti în materie? De acord, un om care a trãit în copilãrie cu pãrinti care au putut sã-si prelucreze propriile temeri si celelalte sentimente fãrã sã le transfere asupra copilului va observa imediat cã în cazul relatat aici medicul încearcã doar sã transfere frica lui asupra pacientei. Tocmai pentru cã un om care a crescut fãrã mistificãri si maltratãri nu a trãit acest tipar de reactive în copilãrie, el si-a dezvoltat capacitatea de a demasca orice manipulare inconstientã. Dar probabil cã nici nu va suferi de enterite cronice dacã a putut articula în copilãrie ceea ce simtea. De aceea asemenea oameni intrã foarte rar în categoria pacientilor cu boli psihosomatice, care, dimpotrivã, au fost nevoiti în copilãrie sã-si dezvolte un cu totul alt comportament, si anume sã nu punã întrebãri, sã preia temerile altora, sã tolereze contradictii si sã se supunã sistemului autoritãtii. si poate cã sunt siliti sã facã toatã viata acest lucru, dacã împrejurãri favorabile nu le înlesnesc o nouã orientare. Pentru Isabelle discutia cu medicul internist a reprezentat un punct de cotiturã. Ea remarcase foarte bine ceea ce lui îi scãpase în relatarea ei si a realizat cã acum depindea de ea sã tragã concluziile. Nu putea pretinde ca un strãin, chiar medic de renume fiind, sã reuseascã în zece minute sã capete o privire de ansamblu asupra tragediei ei. Nu era nici pregãtit, nici motivat pentru acest lucru. Era sarcina ei sã descifreze mesajul propriului trup. Numai ea putea si trebuia sã realizeze acest lucru. A devenit tot mai constientã cã simptomele îi povesteau ceva din copilãria foarte timpurie si cã pentru a se apropia de istoria lor avea nevoie de un însotitor competent. Simtea cã nu ar fi putut scoate la ivealã si suporta de una singurã durerile copilului din ea. Trebuia sã gãseascã un martor cãruia sã îi poatã spunã »Uite, asta este ce mi s-a întâmplat« si care sã fie dispus sã ia totul în serios deoarece a trãit si el asa ceva în copilãrie. Când Isabelle a reusit în sfârsit sã gãseascã un asemenea însotitor si sã prelucreze emotional socul trãit cu multe luni în urmã, a reusit cu acest ajutor sã descopere si sentimental  absolut de neajutorare în care îsi petrecuse copilãria. Dupã ce Isabelle îsi idealizase tatãl timp de cincizeci de ani, a reusit în sfârsit cu ajutorul terapeutei sã permitã adevãrului sã iasã la ivealã. Tatãl ei, un dermatolog renumit, abuzase sexual de ea în primii ani de viatã si, fiindcã ea nu putuse sã vorbeascã despre sentimentele ei cu nimeni, suferise foarte des de dureri de burtã si constipatie. Reactia tatãlui fusese sã-I facã clisme, care-i provocau alte dureri. În plus tatãl îi pretindea la acele clisme sã tinã în ea cât mai mult fecalele. La nivel simbolic acest lucru însemna pentru copil sã trebuiascã sã tacã, sã rãmânã singurã cu torturile si sã se supunã autoritãtii tatãlui. Însã autoritatea aceasta nu se manifesta în nici un caz prin brutalitate deschisã, ci în special prin ignorarea personalitãtii copilului. Tatãl o degradase la rolul unui obiect de la care el îsi obtinea satisfactia, fãrã a se interesa catusi de putin de consecintele faptelor lui pentru viata ei. Una din consecinte era aceea cã Isabelle se supusese decenii întregi doctorilor asa cum fusese nevoitã în copilãrie sã se supunã tatãlui. Pe atunci nu avusese de ales, deoarece mama ei nu o protejase. Dar de ce si mai târziu? Ca femeie adultã si cultã ar fi avut fãrã îndoialã posibilitatea sã îsi aleagã un medic (bãrbat sau femeie) care s-o asculte cu adevãrat. De ce nu a fãcut-o niciodatã? Astãzi este de pãrere cã nu a putut s-o facã pânã nu a vãzut cum se purtase tatãl ei cu adevãrat cu ea. A venit la mine dupã ce citise cartea scrisã de Marie-France Hirigoyen, Mãstile mârsãviei, si fusese de pãrere cã în sfârsit a gãsit cheia care sã-i permitã accesul la viata ei. Isabelle tocmai absolvise o psihanalizã clasicã, al cãrei rezultat era cã fusese capabilã sã spunã pe nume »greselilor« pãrintilor ei, dar ca adult fusese nevoitã sã le înteleagã. Boala de colon la cincizeci de ani, seria de operatii si lectura cãrtii mentionate i-au demonstrat cã îsi distruge viata dacã mai încearcã sã mentinã în viatã imaginea idealizatã a tatãlui si sã ignore semnalele  corpului. În Mãstile mârsãviei Isabelle a gãsit descrierea unei perversiuni ale cãrei caracteristici îi erau binecunoscute trupului ei. Ratiunea însã refuza sã constientizeze caracterul tatãlui ei. Acest refuz a fãcut sã fie necesar ca durerile fizice sã nu înceteze pânã când Isabelle nu s-a confruntat cu întregul adevãr. Abia dupã descoperirea situatiei timpurii din copilãrie a înteles si de ce nimeni nu-i oferise compasiune si întelegere pentru ceea ce ea numea »socul ei«. Fiindcã dincolo de faptele pe care încerca sã le împãrtãseascã se ascundea suferinta fetitei care nu putea vorbi, care era total dependentã de întelegerea adultilor si fusese lãsatã singurã. Astfel Isabelle a simtit socul, dar întreaga dimensiune a trãirii i-a rãmas si ei inaccesibilã atâta vreme cât a vrut sã-si pãstreze cu orice pret iubirea pentru tatãl ei. Vãzând lucrurile din afarã, nu se întâmplase de fapt nimic spectaculos, nici un accident, nici un infarct, nici un eveniment care sã-i asigure imediat compasiunea oamenilor din jur. Ceea ce o lovise pe Isabelle ca un fulger din senin fusese realizarea cã se lãsase pradã unui tipar care-i distrugea viata, sãnãtatea si relatiile. Pentru a explica mai clar cum ajunsese la aceastã realizare, trebuie sã relatez aici câteva detalii. Socul a avut loc când Isabelle si trupa ei de teatru se duseserã pentru a juca o piesã la Dublin, orasul unde îsi trãise ea copilãria. Ea îsi propusese sã-l viziteze pe vechiul ei prieten John, despre care întotdeauna simtise cã o simpatiza si o întelegea. Cei doi se pierduserã din vedere cu treizeci de ani în urmã, când Isabelle emigrase în SUA. Acolo ea se cãsãtorise, nãscuse doi bãieti, însã divortase de sotul ei Bernhard dupã o cãsnicie scurtã. Se gândea rar la John, deoarece Irlanda îi devenise strãinã între timp, dar când o fãcea se simtea întotdeauna cuprinsã de gânduri calde. Uneori se întreba: De ce nu am rãmas cu John? El m-a iubit cu adevãrat. Oare am fugit de propriul meu noroc? In imaginatia ei îl vedea pe John tot ca pe tânãrul timid si visãtor pe care ea îl admira si care nu avea nici un fel de pretentii de la ea. Partenerul ei din prezent, Peter, era cu totul altfel, avea nevoie permanent de confirmarea ei si devenea furios la cele mai mici frustrãri. El nu o însotise pentru piesa din Dublin, deci Isabelle era pregãtitã s-o „reîntâlneascã” pe fetita care tocmai iesise de la scoala de cãlugãrite. În sfârsit liberã, voia sã uite totul cât mai repede: bãtãile,  umilintele, controlul permanent si camera întunecatã în care fusese de atâtea ori încuiatã pentru cel mai mic semn de rebeliune. Iar acum ea voia sã audã de la John cât simtise el pe vremea aceea din furia ei, din teama si singurãtatea ei. Dar John nu observase nimic. Acum, la întâlnirea lor în Dublin, el chiar a încercat sã-i scoatã din cap propriile amintiri. »Nu, te înseli«, i-a spus el, »pe atunci erai veselã, plinã de viatã, relaxatã, nu se vedea absolut nici o suferintã la tine. Nu mai stii cum dansam, cum mergeam la concerte, la teatru? Erai curioasã si aveai poftã de viatã, iar eu te-am admirat foarte mult.« Isabelle n-a stiut, nu stia încã de ce s-a simtit dezamãgitã. El era prietenos si spunea adevãrul. Pe vremea aceea el vãzuse numai ce-l lãsase ea sã vadã. Totusi, dupã aceastã întâlnire Isabelle se trezise în mijlocul noptii într-un hotel strãin din Dublin, orasul copilãriei ei, cu puternice colici intestinale. N-a vrut sã cheme un medic, fiindcã simtea cã durerile aveau o legãturã cu revederea cu John, dar nu stia ce anume îi provocase socul. Abia cãtre dimineatã, când a izbucnit disperatã în lacrimi, durerea sufleteascã a cuprins-o treptat si crampele au încetat aproape imediat. Treptat i-au revenit si cuvintele: »Nici mãcar John nu mi-a vãzut suferinta, el vedea în mine doar fetita veselã, ceea ce uneori eram, dar în multe am jucat teatru si fatã de el si fatã de mine. Nimeni nu m-a vãzut niciodatã, întotdeauna fusesem absolut singurã cu tot ce mã rãnea.« Speranta de a întâlni în John un martor initiat se dovedise o iluzie. Isabelle a plâns atât de violent cum n-o mai fãcuse niciodatã în viata ei. Pentru a nu fi singurã cu aceastã suferintã a vrut sã-l sune pe Peter. Dar, plinã de menajamente cum era, nu a vrut sã-l trezeascã. A asteptat încã sapte ore, sã se facã ziuã si în Chicago, si l-a întrebat dacã poate s-o asculte putin, cã acum are nevoie de asta pentru a nu plânge singurã. Nu i-a venit usor sã-l roage pe Peter sã facã asta pentru ea, n-o mai fãcuse niciodatã, dar nevoia de a primi un semn de compasiune de la cineva apropiat era în acel moment atât de puternicã, încât a renuntat la orice precautie. Mai târziu mi-a spus: »Evident cã îmi doream întelegere, fiindcã eu însãmi nu mã puteam întelege, nu puteam pricepe de ce un motiv »mãrunt« provocase brusc o asemenea cascadã de lacrimi, dar chiar si fãrã întelegere mi-ar fi fãcut bine sã aud un cuvânt bun de la Peter. Cu toate acestea, ceea ce am auzit au fost reprosuri brutale. In mod evident telefonul meu îl suprasolicitase total. Ce-mi venise, sã-l iau asa prin surprindere, cã el acum trebuie sã se ducã la biroul lui de avocati si acolo o sã aibã de ascultat destule griji. Eu dramatizez totul, oare nu-mi ajung tragediile de pe scenã? În fond el mã sfãtuise sã nu fac aceastã cãlãtorie, dar eu oricum nu-l ascult niciodatã. si în afarã de asta e perfect normal ca o vizitã în orasul natal sã declanseze amintiri, asta trece repede.« Dupã acea convorbire Isabelle a încercat ca de obicei sã înteleagã situatia lui Peter, suprasolicitarea, poate chiar teama în fata intensitãtii sentimentelor ei, dar corpul ei nu mai voia sã fie complice si i-a semnalizat imediat dezamãgirea cu noi colici, care au obligat-o sã meargã la un doctor. Acesta i-a dat medicamente homeopatice si în ciuda noptii nedormite Isabelle a putut iesi pe scenã în seara urmãtoare, însã era atât de epuizatã si de îndoliatã sufleteste încât a doua zi s-a întors acasã. În Chicago durerile s-au prezentat din nou si în felul acesta boala a devenit »cronicã«. A fost la nenumãrati medici, a înghitit nenumãrate pastile, pânã când a întâlnit-o pe psihoterapeuta la care a putut realiza ce însemnase pentru viata ei de pânã atunci abuzul sexual al tatãlui. Eu nu sunt de pãrere cã simpla revelare a incestului ar fi fost de ajuns pentru a o vindeca pe Isabelle. Aceastã descoperire, însotitã de sentimente puternice legate de ea, era cu sigurantã o conditie necesarã, dar nu suficientã pentru vindecare. Hotãrâtor a fost faptul cã aceastã descoperire i-a înlesnit Isabellei un întreg sir de alte descoperiri si decizii, iluminând dintr-o datã toate relatiile ei cu bãrbatii de pânã atunci, care fuseserã influentate de acest abuz timpuriu si de neîncrederea ei. Aceastã descoperire i-a dat posibilitatea sã-si revizuiascã pozitia si vizavi de Peter. Prin prisma cutremurului emotional din Dublin si a reactiei de respingere si lipsite de empatie a lui Peter la telefon, Isabelle a realizat cât de mult suferise când bãrbatii ignorau realitatea ei. Dar a putut sã realizeze si cât de mare era contributia ei, prin faptul cã simulase în fata lor o cu totul altã Isabelle. Pentru John ea era camarada veselã si fãrã probleme din tinerete, pentru fostul sot Bernhard si ulterior pentru Peter era obiectul disponibil care în aparentã nu avea nevoie de nimic de la ei. Cu cei doi fii acelasi comportament rezulta de la sine din rolul ei de mamã. Însã culmea, tocmai aici, unde disponibilitatea ar fi fost de fapt îndreptãtitã, ea îsi permitea câteodatã sã le refuze copiilor dragostea ei, ceea ce pentru copii era de neînteles, iar pe ea o fãcea de asemenea sã sufere. Isabelle nu putea sã-si exprime adevãratele sentimente decât în meseria ei, dar atunci ele apartineau în mod tragic personajelor pe care le interpreta. Ea însãsi nu avea nici un drept la propria identitate. I se refuzase copilului din ea foarte devreme acest drept de la sine înteles si de aceea ea însãsi a continuat sã si-l refuze timp de cincizeci de ani. Colicile intestinale nemiloase care apãruserã pentru prima oarã în noaptea de dupã întâlnirea cu John o confruntaserã pe Isabelle cu întrebarea: Cine sunt eu de fapt? De ce nu exist în totalitate în toate relatiile mele? Sufãr atunci când ceilalti nu mã vãd, dar cum ar putea ceilalti sã mã vadã dacã eu nu mã arãt, dacã eu îmi ascund adevãrata fiintã? si de ce fac asta? Mai târziu, la terapie, Isabelle si-a putut da rãspunsuri la acele întrebãri. Acolo a realizat treptat cã fusese nevoitã demult, poate încã de când se nãscuse, sã elaboreze o strategie de supravietuire, pentru a se apãra de durerea copilului pe care pãrintii nu îl percepuserã niciodatã ca fiintã, ci îl folosiserã doar pentru satisfacerea propriilor lor nevoi. Pentru a evita aceastã suferintã, Isabelle învãtase sã-si elimine propriile ei sentimente si nevoi, sã le ascundã de altii si de ea însãsi si pur si simplu sã nu mai fie prezentã, sã nu mai existe deloc. Astãzi Isabelle spune cã a fost ca si cum s-ar fi sinucis si este de pãrere cã ea în copilãrie efectuase o scindare a propriei personalitãti.

Alice Miller – “Desteptarea Evei”

Leave a comment

Filed under 5 Povesti de viata